Scufiţa Roşie

Scufiţa Roşie nu era numele fetei, dar aşa i se spunea din pricina vestimentaţiei. Dacă numele copilei era incert, o certitudine este că-şi vizita bunica cu regularitate, cu toate că aceasta vieţuia taman în inima unui codru virgin, scăpat ca prin minune de agresiunile drujbelor.

Într-o dimineaţă de octombrie, fetiţa porni să-şi vadă bunica, după obicei, dar fu surprinsă când o zări înlăcrimată:

- Bunico, de ce ai ochii aşa de umezi, de parcă ai fi analist politic?

- Ne-a mărit CAS-ul! – oftă femeia.

- Păi, tu oricum foloseşti leacuri băbeşti! Ce treabă ai cu asigurările de sănătate?

- Tocmai, că n-am! Dar, ne diminuează pensia, indiferent că apelăm la sistemul de sănătate sau nu!

- Dar, bunico, tu ai trăit toată viaţa în pădure! Nu ai nici pensie, nici CNP şi, în general, nu figurezi nicăieri!… Iarăşi a trecut lupul pe-aici şi te-a tocat la cap cu politica! Nu ai înţeles care-i strategia lui? Îţi bagă tot felul de aiureli în cap, dar nu urmăreşte decât ca, în timpul ăsta, să bea!

- Nu urmăreşte doar asta – spuse bunica -, dar tu eşti mică, încă nu înţelegi…

.

Recomandări: Adela Onete, Cosmin Ştefănescu, Ela Roseni, Gabi123, Gabriela Elena, Imagini, Link-Ping, Michaela, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Theodora, Vania.

Deducţie

Tensionat în ultima vreme, Marcel ne păru astăzi schimbat, chiar dacă aceasta nu implica vreo stare mai senină. Dintru început, ceru un coniac, or este ştiut că, aproape întotdeauna, Marcel alege să-şi pornească ziua cu o bere. După ce-şi goli paharul, mai ceru unul şi se destăinui:

- Nu ştiu de ce, dar nu mă mai excită Teodora!

- Nici pe mine – îl completă domnul plutonier-major Onici.

Cum Marcel ne păru dezorientat, scăpându-i legătura, am dedus cu toţii că se prinde mai greu.

.

Recomandări:  Adela Onete, Aurora Georgescu, Ela Roseni, Gabi123, Gabriela Elena, Imagini, Michaela, Mika, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Supravieţuitor, Teo Negură, Theodora Marinescu, Tu1074, Vania, Vlady.

Miercuri

.

Datorii: Adela, AnaVeronica, Carmen, Cati, Costache, Dana, Dispecer, Gabi, Gabitzu, Gabriela, Imagini, Link-Ping, Mirela, Ragnar, Răzvan, Rokssana, Schtiel, Shayna, Supravieţuitor, Teo, Theodora, Tu, Vania, Verovers.

Rebrenduire

Puţini cunosc detaliul, dar eu sunt cel care îl consiliază pe selecţionerul Victor Piţurcă, în sensul că-i spun pe cine să convoace, cine intră în teren şi cum să-i antreneze pe băieţi. Am păstrat discreţia în această privinţă, însă, ştiind că selecţionerul, ca orice oltean, este un om orgolios, căruia îi place să se împăuneze cu meritele altora. Cum plăteşte bine, am acceptat aranjamentul.

Apropiindu-se meciul cu Franţa, m-a căutat din nou:

- Ce facem, că ne dau ăştia o căruţă de goluri?…

- Nu te impacienta! – încercai să-l calmez, fiind evident că-i pe punctul de-a claca. Totul stă în rebrenduire. Îmbraci băieţii în roşu-alb-verde, de nici n-o să mai ştie ăia în ce ţară au ajuns. În plus, punem să se cânte imnul Angliei, în loc de Deşteaptă-te, române. Până se întreabă ei cu cine dracu joacă, noi ne vedem de treabă şi, frumos, tiki-taka Barcelona, le dăm vreo două-trei… La pauză, le dă Tudose fiecăruia câte-o pungă cu ulei, orez, zahăr, un pui şi-un calendar cu FRF, cu ştampila sfinţit pe verso. Le mai bagă şi Năstase texte cum că antrenorul lor este-un bou imatur, paralel cu fotbalul, incapabil de a conduce o echipă către performanţe cât de cât notabile, şi-i derutăm de tot! Aşa că în repriza a doua le mai băgăm, ţac-pac, frumos, încă trei, ca să stăm fără emoţii… Hai, că poate dau şi ei unul pe final, da’ tot le-o tragem cu 6-1!…

Încurajat, nea Piţi trecu la alt aspect, cerându-mi să-i dau formula de start.

Primul trubadur

Castelul din Poitiers deveni febril când se anunţă vizita ducelui Phillipe.

            – Coacăzele unde-s? – întrebă contele. Cum vreţi să mănânce ducele cerb fără coacăze? Dobitocilor!

            Chiar dacă slujitorii mai bombăniră, totul fu în regulă la sosirea ducelui.

            – Ce mai face micul Guillaume? – întrebă oaspetele, în timpul festinului.

            – Lasă-l în pace, nu-i mai da nas şi tu! – mormăi bătrânul duce.

            – Dar, ce s-a-ntâmplat?

            – Ei, ce? L-am prins zilele trecute că scrie poezii! Auzi la el:

                        Farai chansoneta nueva,

                        ans que vent ni gel ni plueva.

                        Ma dona m’assay’ e’m prueva…

            Contele se întrerupse, observând că oaspetele dă mai mare atenţie versurilor decât s-ar fi cuvenit.

            – Am greşit, poate, şi eu… Nu trebuia să-i iau profesor de limbi clasice, ăla i-a băgat prostii în cap! Doamne fereşte, poate mai ajunge vreun!…

            – Dar, ce e rău dacă scrie versuri? Sunt chiar izbutite! – căută ducele o mediere între tată şi fiu.

            – Cum, ce e rău? Doar ştim foarte bine unde duc astfel de patimi! Mă-ncearcă draga mea… Guillaume are nouă ani! Unde-o să ajungă dacă de pe-acum e preocupat de femei şi… de alte frivolităţi? Asta ne trebuie, ca un conte de Poitiers să ajungă un… stihuitor? Să fie de râsul tuturor, ca un saltimbanc? Să…

            – Am să mă fac trubadur! – interveni micul Guillaume, înfruntându-şi părintele.

            – Auzi? – se adresă tatăl său ducelui. Nici nu există trubaduri!

            – Nu există azi, căci eu voi fi întâiul trubadur! – continuă băiatul, pricină pentru care fu trimis în camera sa şi nu primi cerb cu coacăze.

            Fire îndărătnică, băiatul crescu şi chiar ajunse primul trubadur, cel puţin primul atestat ca atare. Mai mult, deşi avea patima stihurilor, nu risipi averea decât parţial.

Tainicul vârtej

Cum în urbea noastră, pe strada Mărăşeşti, se află spitalul de dermato-venerice, Raul are drum într-acolo relativ des. În aceste voiaje reparatorii a observat, la numărul 9, o cutie poştală scorojită, uitată parcă nu doar de factorul poştal, ci şi de proprietar. Intrat într-un carusel al faptelor bune, Raul gândi să alcătuiască chiar el o epistolă în care, alături de căldura unei inimi pline de compasiune, să trimită un sfat pertinent.

Astfel, într-o dimineaţă cenuşie, lăsă în cutia cu pricina următorul mesaj:

„Moşule, nu vezi că nici Administraţia Financiară nu-ţi mai trimite scrisori? Dă jos hârbul ăsta, trage-ţi un comp HP de 300 GB, pune-ţi monitor ViewSonic, bagă-ţi internet, fă-ţi cont pe Hi5 şi pune-te pe agăţat!… Să-ţi pui o poză din tinereţe, sau mutra vreunui actor! Că viaţa-i scurtă, azi eşti, mâine nu mai eşti…”

Limba nenumibilă

Cui nu i se va fi întâmplat ca, terminând de scris vreo temă, cât s-a priceput el mai bine şi mai frumos (“Pe rândul meu, toată lumea şi-a făcut bine şi frumos tema!”), să verse mai apoi vreun pahar cu un lichid oarecare peste filă?

- Of, ce neşansă! – va fi zis fetiţa bine crescută.

- Futu-i! – desigur a rostit băieţelul care, pe lângă că şi-a făcut tema în silă, visa şi la momentul în care-o va putea tuli la fumat (deprinzând acest obicei de la băieţii mai mari).

Care-ar fi soluţia? Aşa cum am făcut-o cu toţii, te duci cu tema aşa cum este ea. Fie ai şansă şi scapi, fie vei avea de suportat consecinţele. Desigur, vei spune că un coleg ţi-a făcut cu intenţie pocinogul, dar este îndoielnic că vei fi crezut, deoarece, făcută în ajun, pata nu prezintă prospeţimea necesară. Încasând vreun doi, vei privi mai apoi în silă obiectul cu pricina. Dacă păţania s-a manifestat pe caietul de Chimie, vei afirma conform unei logici intrinseci că aceasta este o ştiinţă falsă. Dacă, dimpotrivă, va fi fost caietul de Engleză, vei decreta acest idiom drept limba nenumibilă, devenind slavofil.

SU

Înarmaţi cu un spray, am pornit împreună cu Tudose, pe la trei dimineaţa, să facem puţină literatură pe faţada casei lui Aurel. Tocmai scriseserăm SU, când am fost întrerupţi:

- Bă, ce faceţi acolo?

Din fericire, nu era Aurel, ci doar un poliţist.

- Graffiti… – improviză Tudose.

            – Daaa? – făcu organul, sceptic. Şi-atunci, de ce-aţi scris SU?

            – Nu-i SU – explicai – ci osatura pentru desen. Ceea ce pare un S va deveni un şarpe, iar acel presupus U e gura de la vaca care se râde.

            Curios, poliţistul rămase să vadă desenul, aşa că adăugarăm un fel de limbă bifurcată ţâşnind din litera S, iar din U  ne străduirăm să obţinem o vacă binedispusă. Poliţistului îi plăcură desenele, destăinuindu-ne că şi el face grafică la Şcoala Populară de Artă.

            Mai târziu, mă aflam cu Tudose la benzinărie:

- Ăstora le-au tăiat cel puţin 25% din leafă, da’ tot n-au linişte şi bat străzile-n toiul nopţii!

.

Recomandări: Vania, Rokssana, Gabitzu, Tanya, Imagini, Schtiel, Supravieţuitor, Theodora Marinescu, Teo Negură, Gabi123, Dana Pătrănoiu, Shayna, Zalmoxys, Răzvan Cătălin Rinder.

Timpuri noi

Domnul plutonier-major Onici rămase tăcut, cu privirea rătăcită în noaptea de vară ce se lăsase…
- Da’, pe-atunci, cum era? – mă străduii să-l readuc printre cei vii.
- Vremuri normale! – răspunse, după o pauză destul de lungă. Venea omul întâi cu cererea, după aia putea să-şi cumpere maşină de scris, dacă-i aprobam noi. Plus că aveam amprentele, sau cum le-o fi zis, de la toate drăcoveniile astea şi, care scria ce nu trebuie, avea de-a face cu organul!
- Şi… din ăia care nu-şi declarau maşina de scris nu erau? – îl iscodii, ca să nu-i las vreme să recadă-n apatie.
- Erau şi de ăia, da’, n-ai vrea să ştii ce păţeau când îi prindeam…
- Şi acum îşi ia maşină de asta cine vrea? – întrebai, mai mult de dragul conversaţiei.
- Îşi ia pe dracu! Numa’ Mircea Bălan mai scrie pe porcărie de aia! Restu’ şi-a făcut bloguri!… Scrie ce le trăzneşte lor… Tu-le… – aici, domnul plutonier adăugă câteva lungimi obositoare.
- Şi, acum, nu-i mai ştiţi…
- Ba-i ştim, după IP, da’ n-ai cadru legal!… – zise domnul plutonier-major, redevenind melancolic. Nu mai poţi să le faci nimic, decât aşa… pe şestache!
- Şi-aşa-i bine! – îl încurajai. Câtă vreme mai veghează cineva, nu-i încă totul pierdut!
- Să te-audă Dumnezeu! – răspunse domnul Onici înduioşat, după care mai luarăm o baterie, în amintirea zilelor de altădată.

Jocul

Preşedintele părea indispus. Încă din zori îşi anulă două întâlniri cu ambasadori cicălitori, cerând să vină la el sepepistul Vasile. Ca un făcut, acela întârzie, astfel că-l găsi abulic, pe la al doilea pahar.

- Uite care-i chestia – îl abordă pe sepepist -, m-am plictisit de toate jocurile! N-ai ceva nou?

- Am unul foarte mişto, toată ţaraîl caută! Îi zice Vrăjmaşul interesului naţional…

Preşedintele se strâmbă, părându-i numele cam pompos, însă, prea îndestulat deMoorhuhn ori Addiction Solitaire, acceptă să-l încerce.

- Îl instalez? – se asigură Vasile că n-a înţeles greşit.

-Normal!

Camîn zece minute, jocul fu instalat şi pornit, iar şeful Statului îşi mai umplu un pahar şi completă nick-ul: Trojan – cum îşi zicea în spaţiul virtual.

- Ăsta-s eu? – întrebă, zărind o figurină ataşată numelui.

- Da.

- Şi de ce arăt aşa naşpa?

- Păi, cum ai vrea să arăţi?

- Nu ştiu… Tânăr, cu păr, cu doi ochi, cu gâtul neted…

- Aşa-i jocul! – scurtă Vasile discuţia.

- Mă rog. Şi acum ce fac?

- Păi, e primul nivel. Mergi pe potecă prin pădure. La un moment dat, o să apară o păsărică de jurnalistă. Tu trebuie să împuşti imediat trei păsări de aramă. Dacă nu le vezi sau nu le nimereşti, ziarista o să-ţi pună întrebări. Dacă minţi, se prinde, dacă spui adevărul, e mai nasol! O armată de găozari, păsărici şi ţigănci împuţite te vor afunda în codru şi-o să-ţi arate cum se face. Şi pierzi o viaţă…

- Da’ nu văd nicio pasăre!

- Cum nu, eşti chior? Scuze! Uite-le – zise sepepistul, şi i le arătă cu un creion.

- Aha! Deci, ele se ascund! Bun, m-am prins…

- La nivelul doi, eşti într-un bar. Apare un profesor, de ăla care scoate tâmpiţi. Rapid, trebuie să împuşti, din tot barul, trei sticle de bere. Dacă nu, apar o droaie de profi, te examinează, şi-ţi arată la closet cum se face. Şi iarăşi pierzi o viaţă… Apoi sunt alte nivele, cu medici şpăgari care-ţi arată cum se face, magistraţi corupţi care-ţi arată cum se face, politicieni ticăloşi, moguli, oligarhi, asistaţi social… La ultimul nivel, vin poliţiştii şi-ţi strigă: „Ieşi afară, javră ordinară!”. Tu eşti ascuns într-un boschet…

- Şi ce trebuie să fac?

- Să ieşi, n-ai auzit ce-ţi strigă oamenii ăia? Ei te preiau, îţi arată cum se face, şi te duc în faţa plutonului de execuţie.

- Şi aici, cum scap?

- Păi, sunt profesionişti, n-ai cum să scapi! Îţi arată cum se face şi pierzi ultima viaţă…

- Mda… Bun, da’ de ce se cheamă jocul Vrăjmaşul interesului naţional?

- Nu ştiu, aşa-i zice lui. Da’i fain!