Colecţionara de coşmaruri – 26

 

26.

Colonelul Pencev, maiorul Melatov şi domnul plutonier-major Onicikov intrară bine dispuşi în Standard, semn că, venind dinspre Secţia de Poliţie, mai făcuseră câteva opriri pe traseu, în aşezăminte similare.

– Eu nu mai intru la Hyperbolyk! – decise maiorul. Ghiuveta era înfundată, iar pereţii latrinei, plini de egrasie… Am fost pur şi simplu sfiorat!

„Iată, poliţiştii bulgari vorbesc corect româneşte! În vreme ce la noi, nici măcar filologii nu ştiu să se exprime… Dacă-i întrebi ce înseamnă bob scărat[1], toţi o dau cotită!…” – medită romanciera Oriana. Curând, îi veni şi-o altă idee: „Sper că nu fac şi ăştia mişto de mine!”.

În contradicţie cu buna-dispoziţie afişată, domnul plutonier purta destul de stângaci un buchet alcătuit din cinci fire de trandafir oranj, pe care, după ce păru a se socoti o vreme, îl puse pe masă, cam în dreptul Iarei. Jurnalista, deşi încă n-o ştia, suferise transformări recente, ochii fiindu-i înroşiţi de conjunctivită, iar pe buze înflorindu-i un herpes, încadrat simetric de zăbele.

„Măcar de-ar fi fost albi!” – îşi spuse Alizee, privind mirată florile.

– Astea pentru cine sunt? – întrebă Oriana direct.

Cum domnul plutonier părea cu desăvârşire stingher, poeta cea mignonă tâlcui tranşant, dumirindu-se între timp:

– Iniţial, le-a luat pentru Iara, socotind că i se va fi retras furunculul. Dar, când a văzut-o azi cu ochii precum cireşele şi cu frumuseţe de herpes, a bătut în retragere şi a pus florile pe principiul momelii, în ideea că ne-om arunca vreuna dintre noi…

– Care cireşe? Ce herpes? – se impacientă Iara care, oripilată de furuncul, nu se mai privise în oglindă de câteva zile.

Cum jurnalista porni către closet, Alizee îi strigă:

– Să nu uiţi să-ţi dai cu alifia pentru eczemă!

– Ce eczemă? – întrebă plutonierul, năuc.

– Eczemă… – zise Alizee cu simplitate. Boală de piele…

– Are şi…? – mai bâigui Onicikov.

– Dacă se dă cu alifie… – clarifică scriitoarea cea încercănată.

– Aş lua eu florile – reveni Alizee -, băieţelul unei colege îşi face ierbar… La noi nu se prea găsesc trandafiri oranj, că nu-i cumpără nimeni.

Domnul plutonier-major schiţă un gest, uşor traductibil prin: „Faceţi ce vreţi! Să le ia dracu de flori!”.

Revenind de la toaletă, jurnalista Iara păru să nu mai aibă chef de nimic, nici măcar să afle ce recompensă s-a stabilit pentru prinderea autorilor masacrului din strada  Liubomir Lencev. „Gata, dau pomelnic! – decise fosta roşcată. Oare, trebuie să stau şi la slujbă? Că, atunci, aş merge la catolici, la ei e mai scurt şi stai pe scaun… În definitiv, nici nu văd să fie vreo deosebire, pe Discovery zice că-i tot aia…”. După aceste meditaţii religioase, jurnalista îşi comandă un coniac dublu.

– Măi, că iarăşi ne-am întâlnit! – zise vesel Melatov, trăgându-i una peste ceafă lui Xreader. Nu jucăm o ruletă rusească?… Ce noroc ai tu că te-ngrijeşte doamna Oriana! Altfel, demult încăpeai pe mâna noastră!…

„Ar fi fost cam tot pe-acolo…” – îşi spuse soţul romancierei, gânduri asemănătoare încercându-l şi pe Braa.

– Avem câteva indicii – explica colonelul Pencev lui Cal. Totuşi, dacă vă vine vreo idee, suntem dispuşi să colaborăm…

„Ce indicii are ăsta?” – se miră Onicikov în sineşi.

„Indiciile pulii! Habar n-aveţi de unde să-ncepeţi!” – trase detectivul concluzia logică.

– Păi, sunt ăia patru, e limpede! – interveni Iara căreia, după câteva guri de coniac, îi reveni interesul pentru caz. „Pun în ziar o poză mai veche, iar aici tot n-am venit să fiu admirată!” – îşi căută o consolare.

– Care, ăia patru? – se interesă colonelul.

– Ăia la care le-a găurit Chinezu barca…

Ideea păru ispititoare. „Mda – cugetă Pencev -, patru victime, patru autori. Plus că erau cazaţi la sora singurei suspecte, grăsana care-a făcut gălăgie… Ce căutau ei cu barca în larg? Desigur, vroiau să fugă fraudulos în Turcia, ca să li se piardă urma!…”.

– S-ar putea, şi eu m-am gândit la varianta asta… – spuse el cu glas, după o vreme.

„Te-ai gândit pe mă-ta!” – estimă Braa destul de corect mersul anchetei.

– Cel mai bine ar fi să mergem să-i cercetăm… – propuse el.

– Unde să mergi în halul ăsta? – interveni Alizee. Urci în cameră, te speli, te bărbiereşti, îţi tai unghiile şi părul din nas, îţi pui pe tine nişte pantaloni ca oamenii şi-ţi iei şapca pe care ţi-am cumpărat-o, şi după aia ieşi în staţiune! Eu nu mai accept să mă faci de râs prin toată Uniunea Europeană!…

– Păi, la ce să-mi iau şi şapca? – se miră Braa.

– Ştii că ai început de calviţie, nu? – rosti mignona foarte apăsat. Şi-ţi pui cozorocul la spate, să nu te înnegreşti pe gât de la soare! Te-ai întors?…

Bărbatul porni posomorât să urce scările hotelului, în vreme ce detectivul  Cal îl căină în gând: „Biată vietate! Nu m-ar mira să-ţi cumpere şi-o lesă…”.

– Ăştia ar trebui ţinuţi în lesă! – zise Oriana, confirmând anticipările lui Cal.

Maiorul Melatov avu o idee constructivă:

– Mă gândesc că mai bine organizăm o arestare mâine-n zori şi-i luăm ca din oală! Aşa, în miezul zilei, în staţiune, o mai zbughesc când ne văd şi ne-ar face, oameni bătrâni, să alergăm naibii după ei…

– Dar, aveţi ceva probe împotriva lor? – se interesă romanciera.

– Păi, întâi arestezi suspecţii, după aia vin şi probele! – dezvălui Melatov câte ceva din secretele muncii de poliţist. Cel mai mult cântăreşte mărturisirea inculpatului. Iar aici, doar un culturist a rezistat vreo trei sferturi de oră, ăilalţi ar fi recunoscut orice şi după zece minute…

– Aa, mişto! Nu mi-a venit ideea… – surâse scriitoarea. Atunci, noi am putea să fim şi martori, nu?

– Dacă vă face plăcere… – interveni Pencev, mulţumit de mersul discuţiei.

– Bun, dar avocaţii lor? Presa? Organizaţiile non-guvernamentale? Drepturile omului? – întrebă Alizee, îndoindu-se că Dreptatea s-ar putea face atât de lesnicios.

– Care oameni? Ce drepturi? – se minună Onicikov. Ăştia-s asasini odioşi, nu-s oameni, doar aţi văzut ce-au făcut! Nici dracu nu se bagă să-i apere!…

– În primul rând – interveni Iara -, au fost arătaţi de Justiţia divină!

„Asta, ca să se vadă pozată-n ziar, ar fi în stare să susţină şi reincarnarea!” – gândi Braa.

În toiul acestor argumentări teleologice, sosi în cafenea tumultoasa Rebecca, tuturor părându-le a fi răvăşită.

– Dă-mi o vodka! – porunci băiatului de la bar.

– Mică? – îndrăzni acela.

– Mică o ai tu, mie-mi aduci o sticlă! – îi taxă sportiva cea agresivă insolenţa.

– Doriţi şi cu gheaţă? – persistă acela în greşeală.

– De gheaţă o să ai tu nevoie, dacă nu-mi aduci odată vodka aia!…

Servită în sfârşit, Rebecca îşi aprinse o ţigaretă şi-şi începu tirada:

– Să vedeţi! Mă plimb azi cu sky jet-ul în larg. Ăla, dă-l naibii, că-l vezi şi-l auzi de la un kilometru! Şi numai ce mă pomenesc că am dat peste ăia patru tipi la care le-a perforat Chinezu barca! Cică, făceau scufundări, futu-mă-n scufundările lor!…

– V-am zis? – triumfă Iara. Pronia nu-i lasă nepedepsiţi!…

– Pronia… – mormăi Rebecca cu scepticism. De idioţi ce sunt intră mereu în belele!

– Mda, e limpede! – constată colonelul Pencev. Nu le-a mers cu barca, şi acum încercau să fugă pe sub apă… Mâine-n zori îi săltăm!

---

[1] Aluzie la o postare de pe blogul Manei Ciutacu.