XV. Altzheimer
În afara caniculei, ziua de joi veni peste oraş ca oricare alta, fără a se întrezări evenimente deosebite. Tramvaiele prinseră a scrâşni odată cu zorii şi, treptat, furnicarul cotidian prinse viaţă.
Peste drum de hotelul Continental, doamna Coman privea de la fereastră strada, la fel cum o face de vreo doisprezece ani încoace, cam de pe când s-a pensionat. Animată de un viu spirit civic, pensionara are telefonul fix la îndemână şi, de câte ori observă ceva deosebit, sună fie la administrator, fie la Secţia 1 de Poliţie – de care aparţine -, fie, mai rar, la SRI. Dar, în acea zi aparent anostă, tocmai numărul SRI fu nevoită să-l formeze, observând mişcări cu totul deosebite în stradă.
– Doamna Coman vă deranjează, am mai discutat cu dumneavoastră acum două luni… Doresc să vă spun că, pe la ora patru, au venit vreo douăzeci de bărbaţi mascaţi, care s-au adăpostit pe aici, prin curţi. Apoi, după jumătate de oră, a trecut un autoturism marca Audi, de culoare verde, la volan aflându-se domnul Vladimir Putin şi îndreptându-se către librăria Humanitas. Apoi a trecut, după vreo trei minute, un autoturism marca BMW, la volan aflându-se domnul Dmitri Medvedev, în vreme ce Vladimir Putin stătea în dreapta. Acum chiar trece un Opel condus de Leonid Ilici Brejnev…
– Bine, doamna Coman! Urmăriţi în continuare şi ne mai sunaţi dacă se petrece ceva interesant… – răspunse cât mai politicos cu putinţă ofiţerul Râmpu, închizând telefonul.
Plecă apoi până la Ramona, cea care-i făcuse legătura:
– Băi, nu mi-o mai pune pe babă pe cap! Ţi-am zis şi data trecută că tipa-i nebună!…
Ramona ridică din umeri, în sensul „şi eu ce să-i fac?”, apoi gândi: „Tot nu faci nimic toată ziua, măcar ai putea să faci puţină conversaţie cu o bătrână singură, că doar eşti plătit gras!” În jurul orei 18, doamna Coman reveni la telefon, după glas părând foarte agitată:
– Se trage! A coborât un bărbat dintr-o maşină Logan, de culoare neagră, numărul de înmatriculare TM – 14 BSF, şi s-a întâlnit cu alt bărbat. Amândoi erau îmbrăcaţi foarte elegant. Deodată, au năvălit mascaţii aceia şi le-au spus să se predea. Cei doi au început să tragă cu revolverele… Vă rog să mi-l daţi pe domnul Râmpu!
Cum, într-adevăr, se auzeau în receptor şi focuri de armă, Ramona făcu din nou legătura.
– Domnule ofiţer, i-au legat, le-au pus nişte saci negri pe cap şi i-au aruncat într-o maşină. Acum au demarat toţi către Prefectură…
– Bine, doamnă, vă mulţumim pentru informaţii!
De data aceasta, Râmpu se înfurie cu adevărat, astfel că strigă la Ramona:
– Nu ţi-am spus româneşte să nu mi-o mai dai pe toantă la telefon?
– Dar, se trăgea!…
– Se trăgea pe mă-sa, o fi pus televizorul cu cine ştie ce tâmpenie de film… Eu o aranjez pe babă, că m-am săturat să mă tot toace la cap!…
…
Peste vreun ceas, un grup de bărbaţi sună la doamna Coman, iar aceasta le deschise încă înfricoşată:
– Bine că aţi venit! Ce-a fost astăzi aici!… Întâi, domnul Putin, apoi iarăşi domnul Putin cu Medevedev, pe urmă împuşcăturile…
– Cel mai bine ar fi s-o sedăm… – conchise unul dintre domni. O să vă mutăm, doamnă, într-un loc în care veţi beneficia de asistenţa unui personal calificat…
– Unde să mă mutaţi pe mine? Mergeţi să-i prindeţi pe bandiţii ăia!
Unul dintre vizitatori spuse atunci explicit:
– Doamnă, ştiţi că sunteţi schizofrenică! Este mai bine pentru dumneavoastră să fiţi cooperantă…
– Sau are de ăla… Altzheimer! – fu de părere un alt domn.
…
În nici şase ceasuri, cei doi bărbaţi capturaţi traversară oceanul şi, legaţi de scaune şi cu saci negri pe cap, aşa cum bine observase doamna Coman, aşteptau într-un birou al sediului CIA din Washington. Jeremiah îl anunţă triumfător pe George Michael:
– Domnul este servit!
„În sfârşit! Ei, Igor, acum vom vedea care pe care! N-am să-l ucid, ci-l voi face să-şi implore moartea!… Vei plăti scump fiecare umilinţă la care m-ai supus! O să cureţi closetele cu limba! Noaptea, te voi atârna într-un cârlig, ca pe porci!…”
– Excelent! – răspunse cu întârziere. Să mergem…
Măcar că o mai făcuse de sute de ori, niciodată George nu străbătu coridorul cu atâta entuziasm. Captivii, ghemuiţi în scaune, tremurau. Pentru a spori tensiunea, George tăcu vreme îndelungată, apoi întrebă ironic:
– De ce tremuraţi, vă este frig?
– Domnul George Michael! – se auzi de sub sacii cei negri.
Glasurile fiind cunoscute, ofiţerul le smulse sacii celor doi. Deşi tumefiaţi şi tunşi chilug, îi recunoscu pe agenţii Ross şi Charlie. O vreme îi privi înmărmurit, apoi întrebă:
– Ce-i cu voi aici?
Super-agentul Ross explică:
– Am fost luaţi de pe stradă de nişte mascaţi…
– Bine-bine, lasă asta! Şi unde-i Igor de la FSB?
– Ultima dată când l-am văzut – interveni agentul Charlie – era la Papa-Caffe…
Pingback: Indiferenţa « Idei Înghesuite
Pingback: Poze emailate -2 « Link-Ping
Pingback: Pedagogie « Ioan Usca
Pingback: Rude de departe « Mustăţi lungi, gheare lungi
Pingback: Nu vrem romani! « Hai ca se poate!
Pingback: Vernisajul gândurilor « Mihaela Man
Pingback: O dimineață la Dinar « Gabriela Savitsky
Pingback: Cotizanti la sistemul antisanatate « Cati Lupaşcu. În oraşul de cuvinte
Pingback: Iubește… « Nu te compromite! Nu te ai decât pe tine.
Pingback: Lista cu motivele plecarii va fi data publicitatii « Hai ca se poate!
Pingback: Ilustrate din Bruxelles 10 – sentimntul florii de cireș… « Dumitru Agachi’s Weblog
Pingback: Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 23 « Ana Usca
Pingback: Comentarii la Facerea – 11 « Ioan Sorin Usca
Pingback: Nu vrem romani!