Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 21

XXI. Dinamică

Încă din copilărie, Cornel Jitariuc înţelese că, dacă nu este neapărat forţa ce pune totul în mişcare, josnicia e prezentă-n fiecare gând şi faptă. Nefiind întrutotul izvorul acţiunilor omeneşti, ea le însoţeşte aproape întotdeauna, devenind indispensabilă. Prin clasa a şasea, pe când îşi fixase un coleg, Doru, pe podea, cărându-i pumni cu sălbăticie, deoarece acela spusese despre el că-i stau chiloţii de sport ca un marsupiu, Cornel observă, cumva ca şi cu un al treilea ochi şi ca o adiere, că doamna profesoară de Chimie a intrat în sala de curs. Continuând să-şi altoiască victima, schimbă pe dată discursul de până atunci:

– Mai spui despre profa de Chimie că-i curvă? Mai spui?…

Deşi doamna i-a despărţit, în mod evident cel care-a încasat-o a fost tot Doru, sancţionat pe loc cu nota doi – că era oricum habarnist! -, ulterior scăzându-i-se şi nota la Purtare.

Acumulând experienţe similare, Cornel îşi alcătui o filozofie de viaţă care, deşi similară cu cea a majorităţii semenilor, depăşise empirismul, dobândind o solidă fundamentare teoretică: „Oamenii sunt josnici, dar tâmpiţi. Ca să reuşeşti, trebuie să le exploatezi josnicia în mod ştiinţific, fiind mai josnic decât ei şi expunându-i patimilor josnice ale publicului…”  Raţionamentul era ceva mai sofisticat, însă aici am optat să-l reducem la schemă, fiind suficient pentru a înţelege că Jitariuc nu putea deveni altceva decât jurnalist. Patronul Racilei îi aprecie de la început calităţile, aprecieri pe care le sintetiză în formula: „E bun de carne de tun! Tupeist, josnic, cretin şi încrezut, este tipul ideal de care te poţi folosi, abandonându-l la o adică…”

Cornel avu succes destul de repede, revista devenind faimoasă după doar trei sau patru numere. De regulă, nu-şi alegea el victima, ci primea comenzi, însoţite de documentaţia necesară. Când aceasta se dovedea firavă, iar subiectul nu prea avea cu ce să fie înfundat, se recurgea la clasicul adulter, redacţia având profesionişti de ambele sexe în arta seducţiei, domnii vizaţi fiind, totuşi, mai vulnerabili. Însă chiar poza unui demnitar luând o bere cu vreun amic pe o terasă putea fi speculată, condeiul măiestru al lui Cornel ştiind să insinueze că cei doi nu doar au băut o bere împreună…

Fireşte, au apărut şi unele represalii. Cei atacaţi, la fel cum ar fi făcut-o oricine, se interesau în primul rând dacă jurnalistul are copii, astfel că băieţelul şi fetiţa se pomeniră de multe ori agresaţi (aşa cum se gândise şi Înalt Prea Sfinţitul Damaschin să procedeze, la nevoie). Dacă celor doi copii aceste experienţe li s-au părut traumatizante, tatăl lor nu fu prea mişcat: „Perfect! Ăştia mici se călesc, iar eu îi pot încondeia pe tipi în gazetă şi ca agresori de copii…”

Despre cei şase arhierei, Vichentie, Teopempt, Ambrozie, Grigorie, Damaschin şi Ciprian, primi dosare impecabil alcătuite, cuprinzând documente olografe, fotografii, copii după procese-verbale, colaje abil alcătuite din presa bisericească, mărturii culese în toate eparhiile şi, cireaşa de pe tort, analize medicale amănunţite, vădind accesul cuiva la conţinutul closetelor arhiereşti şi, implicit, la înalt prea sfinţitele dejecţii. În plus, tuturor le fuseseră subtilizate datele de pe hard-disk, astfel încât înfundarea lor părea doar o chestiune de rutină, nemaitrebuind scotocit după noi date şi cu atât mai puţin de inventat.

Totuşi, Cornel respecta principiul impus de patron: dacă victima oferă mai mult decât cel care-a făcut comanda, abandonăm subiectul! În cazul de faţă, însă, preotul Miculea propusese doar cincizeci de milioane. „Voi învârtiţi banii cu furca, şi mie-mi daţi de-o bere?” – se răsti jurnalistul, văzând sfidate înseşi legile deontologiei.

– Dar, la cât v-aţi gândit? – murmură consilierul.

Cum oricând poţi fi înregistrat, Cornel găsi metode discrete de a da de înţeles că nici nu discută cu mai puţin de două sute de mii pe cap de arhiereu, plus un bonus de trei sute de mii, care-ar include celelalte persoane implicate. Părintele consilier făgădui să transmită acestea şi să revină.

Cornel, însă, deşi şi-ar fi dorit o înţelegere, avu o surpriză neplăcută în aceeaşi zi: un mail îl somă să nu care cumva să cadă la pace cu feţele bisericeşti! Ca argument, erau ataşate poze în care apărea el împreună cu câţiva clienţi din trecut, astfel că exista riscul violării confidenţialităţii surselor şi, desigur, acesta ar fi fost riscul cel mai neglijabil.

– Futu-i! Ăsta nu-i unul dintre papagalii obişnuiţi, care-şi toarnă şeful fiindcă nu i-a dat partea… Păi, să bag ceva mai soft, până se mai limpezesc apele… Zic de Ambrozie cum şi-a caftit nevasta până când doamna s-a simţit şi l-a lăsat să devină episcop, plecând într-o lume mai bună, cum făcea bancuri idioate de la catedră, râzând apoi de unul singur, şi mai bag despre iubirea dintre episcopul vicar – pe atunci – Grigorie şi diaconul – tot pe atunci – Filip…

Apucându-se de scris, Cornel fornăia în răstimpuri, mulţumit de câte-o frază, însă nu mai bătea din picioare şi nu mai râdea drăcesc, aşa cum o făcea de obicei. Mesajul primit avu darul să-l pună pe gânduri, simţindu-se pentru prima dată mai mult decât vulnerabil. Căuta, în răstimpuri, să-şi facă curaj: „O să-i spun şi patronului! La o adică, nu poate să mă lase, doar am şi copii de crescut!…”  Încheindu-şi materialul, în locul sentimentului de zoaie întremătoare, se simţi atât de îngrijorat, adus până la frontiera panicii, încât se rugă, nu cuiva anume, ci la modul abstract, ca arhiereii să nu cadă cumva la înţelegere.

Publicitate