Ultimul Mitropolit – 24

XXIV. Crescentia

După o noapte în care fantasme mi-au bântuit gândurile, sub chipul Evei, Elisei ori al Irinei, dimineaţa mă află remontat, singura dorinţă fiind aceea a unui mic dejun copios. Nu-mi mai rămânea decât să mimez căldura faţă de Elise şi să făţăresc entuziasmul înaintea Crescentiei, cu care în ajun mă văzusem doar fugitiv.

Reîntâlnind-o pe amfitrioană, îmi amintii cu anume ranchiună de părintele Puiu, care mă făcu să sper într-o moştenire imediată. Crescentia era departe de decrepitudine, în anumite contexte putând trece chiar drept o femeie încă apetisantă.

– Elise spunea că eşti descendentul unei familii nobile ruseşti… – îmi spuse, după şablonardele amabilităţi. Probabil, te tragi din neamul conţilor Mujikovici, ori al prinţului Durak…

– Mi-ai promis!… – interveni Elise, cu reproş.

Făcându-mă că n-am înţeles aluziile, mă arătai mai preocupat de caviar decât de arborele meu genealogic.

– Mai aveţi şi alte proprietăţi în afara acestui castel? – întrebai după o vreme.

– Câteva vile, prin diverse localităţi, nu mare lucru… – răspunse Crescentia, nu foarte entuziast.

La platourile cu sushi, îmi amintii fără să vreau:

– Oricât mă străduiesc,

Tot înroşindu-mă, dezvălui

Noua mea iubire

Ca o purpurie panglică

Legând întâia oară părul…[1]

– Frumos! – aprecie gazda. Deşi, nu pari tipul care să roşească cu prea mare uşurinţă… Cât despre noua ta iubire, ne spui şi nouă care este?…

Aici, mă simţii obligat să privesc tandru către Elise. Aceasta fu vădit mişcată, arătând că mi-a reuşit mimica, chiar dacă mi-am imaginat-o pe Eve pentru a reuşi obţinerea unui facies convingător.

– Şi Elise are boala poeziilor… Adevărat, şi eu am citit…

– Astăzi merg până la Strug… – o întrerupse fiica adoptivă, aruncând şi-o privire semnificativă, prin care-o implora pe bătrână să înceteze cu persiflările.

Rămas mai târziu doar cu Crescentia, băurăm o vreme ceai în tăcere, după care amfitrioana mă abordă abrupt:

– Crezi că n-am înţeles ce faci?…

– Ce fac? – răspunsei, printr-o altă interogaţie.

– Eşti unul dintre acei oameni instruiţi special, coordonaţi şi monitorizaţi să urmărească şi să izoleze anumite ţinte. Ai început prin a-i câştiga Elisei încrederea, ştiind că niciun om nu e insensibil la aprecierea  ideilor şi gândurilor sale.

– Interesant! – admisei. Deşi nu m-am gândit la asta, pare interesant…

Crescentia rânji, continuându-şi rechizitoriul:

– Da, e interesant! Cunosc şi paşii… E ca-n ştiinţele comunicării, după manual. La început, persuadarea. Numai tu o stimezi, doar tu îi apreciezi cu adevărat modul în care cântă la pian ori în care selectează poeme, doar tu o aperi de pericole, reale sau fictive, doar tu o înţelegi… Apoi, se trece la câştigarea încrederii. Asta se face cu paşi înceţi, în spaţiul privat al chat-ului. După ce-o laşi să-ţi plângă pe umăr, figurat vorbind, îi asculţi atent sau plictisit, scobindu-te-n nas sau scărpinându-te-n cur, nemulţumirile, păsurile, ofurile, neîmplinirile, visele sfărâmate… Apoi, îi construieşti portretul… Ştii la ce este vulnerabilă, ce detestă, ce-i place şi ce nu agreează, de ce se teme şi unde îşi găseşte refugiul… În final, îi obţii userul şi parola de la blog şi… iată!…

Recunosc, demonstraţia mă captivă, deşi nu pricepeam dacă interlocutoarea se ţine de bancuri ori este sincer paranoică.

– De unde vă vin toate ideile astea?…

– Nu încerca să bagatelizezi, căci mă mai uit şi eu pe bloguri!… Mai apoi, după ce ai aflat toate acestea şi ai pus ultima piesă a portretului, începe încercuirea. Cei care până ieri comunicau cu tine primesc informaţii – ca şi cum ar veni din partea ta – că sunt nişte scursori ratate şi că-i suporţi în blogroll numai de sanchi. Toţi cei care au o comunicare oarecare cu tine vor afla că eşti nimfomană, proxenetă, pedofilă, putredă moralmente. Cercul este închis. Nimeni nu-ţi mai spune nimic pentru că ştie sigur, de la cel mai apropiat prieten al tău (nu?) că îl consideri (o consideri) vacă/bou, cretină (cretin), agramat (agramată), lipsită de simţul umorului, îngâmfată, egoistă, fiinţă indemnă din tenebrele existenţialului[2]…

– Mă rog… – convenii, de dragul discuţiei. N-am priceput, însă, ce-aş putea face cu parola unui blog…

– Ei, n-ai priceput!… Poţi să-i ştergi din articole…

– Dar, atunci, nu s-ar volatiliza încrederea atât de greu dobândită?…

Crescentia avu un rictus, căutând alte idei:

– Ai acces la IP-uri şi la adresele de e-mail…

– Şi ce dracu să fac cu ele? – mă minunai.

– Nu ştiu! Nu eu fac spionaj pe internet…

Socotii folositor să scurtez discuţia:

– Dar, dacă sunt un personaj atât de malefic, de ce mă priveşti, totuşi, cu o poftă nedisimulată?…

Imperturbabila contesă se fâstâci în premieră, apoi ripostă:

– Să nu amestecăm raţiunea cu hormonii! Faptul că-mi pari un tip apetisant nu anulează ce-am spus înainte…

– Însă, nici nu confirmă nimic…

Crescentia decise să schimbe registrul:

– Spune-mi, te rog, ca între oameni serioşi: cu ce ai vrăjit-o pe Elise? Ce i-ai promis?…

– Nimic, ce să-i promit?…

– Ei, doar toată ziua aţi discutat pe messenger!… Ceva i-ai spus tu de i-ai sucit aşa minţile…

Răspunsei printr-un fragment ce-mi păru potrivit:

– Sunt bărbat, şi nu pot spune

câte-mi zise-acolo dânsa.

Ca om luminat la minte

trebuie să am măsură.

Plin de nisip şi săruturi

mă ridicai din nămoluri.

Vântul sur şi stânjeneii

se băteau grozav în săbii[3].

– Lasă-mă cu poeziile tale, că eu nu-s Elise! – izbucni Crescentia.

Îmbujorată de mânie şi hieratică totodată, contesa îmi apăru brusc într-o altă aură, astfel că o sărutai cu patimă.

Peste câteva ceasuri, punându-mă să făgăduiesc că voi avea grijă de Elise, Crescentia decise să mă lase unic moştenitor.

– Elise-i plină de calităţi, însă, când e vorba de administrarea unei averi, n-am nici cea mai mică încredere în ea! E cu totul ruptă de realitate…

Încuviinţai, mărturisind că şi eu aveam o părere similară.

Spre seară, revenită din Viena, Elise se bucură că asperităţile dintre mine şi contesă s-au netezit în mod evident.

---

[1] Oricât mă străduiesc, de Go-Daigo (1286 – 1339)

[2] Posibil ca acestea să fie aluzii la articole de pe bloguri care ne-au scăpat.

[3] Fragment din Nevasta necredincioasă, de Federico Garcia Lorca (1899 – 1936)