Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 25

XXV. Discret

Înmormântarea Maestrului Emilio n-a fost una secretă, ci doar discretă, astfel că nu cunoaştem prea multe detalii în legătură cu aceasta şi, de altfel, ele nici nu ar avea o prea mare importanţă. Totuşi, între fraţi domnea nedumerirea, aproape niciunul neluând în serios versiunea sinuciderii.

„Nu te duci din Milano într-o ţară străină, iar acolo, abia ajuns, în loc să te cazezi ca oamenii şi să faci un duş, te apuci să sari gardul Mitropoliei, descui bisericuţa din curte şi te spânzuri în clopotniţă, după ce-ai mai şi scris, în toiul nopţii, o scrisoare explicativă relativ lungă! Or, este ştiut că fraţii francmasoni arareori îşi iau singuri viaţa, având suficiente argumente ca să şi-o trăiască până la capăt, iar dacă totuşi o fac, nu aleg cel mai dezonorant mod cu putinţă de-a o sfârşi, ci optează pentru propria reşedinţă, unde ori iau o supradoză ori îşi trag un glonţ în cap… Este evident că Arhelau ascunde ceva, mi-a părut speriat. Însă cine sau ce putea să-l înspăimânte astfel?”

Acestea erau gândurile Cardinalului Konrad, singurul anunţat de către Arhelau despre sfârşitul tragic al Maestrului. Ne amintim că lui George Michael îi trimisese doar un mail confuz şi evaziv, în vreme ce presa locală vorbise despre sinuciderea unui neisprăvit, probabil în urma unei crize de delirium tremens.

Cu toate că, în teorie, doar Cardinalul ştia ceva mai mult, el fiind gradul superior căruia Arhelau i se confesă parţial, majoritatea fraţilor îşi dădu cu presupusul şi-l  privea cu neîncredere pe Mitropolit, din două pricini: la reşedinţa sa a fost găsit trupul neînsufleţit al Maestrului şi, în plus, presa începuse să-i atace pe cei mai mulţi dintre sinodali, mai puţin pe Arhelau. Deşi puţini interpretară toate acestea ca pe un joc murdar şi sângeros prin care Mitropolitul doreşte să urce în ierarhia masonică, mulţi erau aceia care-şi pierduseră încrederea în arhiereu. Destui socoteau că unul care-a trecut din stânga-n dreapta şi viceversa cu uşurinţa cu care-un altul s-ar duce la prăvălie ca să cumpere ţigări ar putea la fel de lesne să părăsească idealurile masonice şi să devină chiar creştin! Alţii, mai echilibraţi, spuneau că Arhelau ar fi, într-adevăr, capabil de aproape orice, dar ca să se mai convertească la credinţa pe care-a batjocorit-o întreaga sa viaţă este peste putinţă!

Observând că, tot mai des, fraţii îi răspund evaziv la tradiţionalul „te îmbrăţişez!”, alegând formule standard precum „bună ziua” sau „toate cele bune”, Arhelau îşi dădu seama că era privit cu alţi ochi de la o vreme şi, întotdeauna abil, identifică destul de exact motivele acestei stări de lucruri. Însă, cum despre Igor de la FSB nu îndrăznea să vorbească nimănui, căutând să-şi cenzureze până şi gândurile în acest sens, socoti să apeleze la o strategie veche de când lumea: Atunci când ceva merge rău, lansează un subiect cu totul diferit şi insistă pe acela! Astfel, gândi să organizeze alături de părintele Emil o întrunire masonică în catedrala mitropolitană. „Ar da bine în multe cercuri şi s-ar mai demasca unii clerici tradiţionalişti… Oricum, mi-aş apropia scriitorimea. Turma nu va reacţiona, că-i educată corespunzător, iar în Sinod doar Gherontie ce-ar mai bombăni…”

Chiar dacă din generaţii diferite, Arhelau s-a apropiat destul de mult de părintele Emil. Cândva, acela-i fusese consilier cultural, prilej de-a avea şi unele dispute. Observând că părintele poartă ciorapi albi, îi reproşă acest detaliu:

– Părinte Emil, la reverenda neagră şi pantofii negri se potrivesc ciorapi tot negri!

Consilierul răspunse destul de nepoliticos:

– N-ar trebui, cumva, să folosesc şi prezervative negre?

În pofida unor ieşiri ireverenţioase similare, părintele Emil avea şi calităţi. La fel ca Mitropolitul, suferea de diabet, astfel că plăcerile obişnuite ale unui om sănătos îi rămâneau interzise. Deşi nu avea mania arhiereului de-a reteza cariere şi-a nărui destine, se bucura adeseori să arunce semenilor câte-o vorbă incomodă, fără a se sinchisi apoi prea mult cum au receptat-o aceia. Când părintele Emil trecu la papistaşi, apropierea dintre cei doi spori. „El a putut-o face! Eu, în schimb, păstoresc de prea multă vreme turma… Pot, cel mult, să pedalez pe ecumenism” – îşi zise Arhelau, într-un amestec de invidie şi admiraţie. Dar, dacă oarecum despărţiţi prin confesiune (deşi această despărţireîi unea, în fapt), cei doi deveniră colegi de lojă, Masoneria fiind spaţiul unde erau egali. „Măcar aici, ramolitule!” – îşi zise părintele Emil.

Discutând despre planificata întrunire, cei doi clerici se puseră repede de acord, singur părintele Emil având uşoare rezerve:

– Dar, să fim foarte atenţi, să nu ajungem dracului pe YouTube!…

Publicitate