Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 27

XXVII. Povestea lui Vlador

Coborâsem ceva mai târziu pentru cină, nimerind tocmai când Vlador povestea Crescentiei şi Elisei scena din ajun, când mă uitasem, ros de curiozitate, în dosul oglinzii de pe hol, lacheul cel josnic pândind de nu ştiu unde:

– Să fi văzut ce mutră a făcut domnul Vania!… – îşi încheie veninoasa relatare, spre amuzamentul celor două femei.

– Felicitări, domnul meu! – intervenii. Aveţi incontestabile calităţi de femeie de serviciu. În Valahia, acelea sunt responsabile cu pânditul la gaura cheii, ceilalţi socotind josnic un asemenea comportament…

Fireşte, exagerasem, lucrurile stând un pic diferit în ţara mea natală. Elise simţi nevoia să medieze:

– Vai, dar Vlador nu te-a spionat! Abia acum s-a uitat pe înregistrările camerelor de supraveghere şi ne povestea cum urinezi în chiuvetă şi scena cu oglinda… Nu-ţi fă griji, toţi au muşcat-o cu oglinda!

„Au muşcat-o! Ce exprimare! Credeam că de la Vania i se trage, dar el nu vorbeşte aşa trivial… O fi stând la poveşti cu cine ştie ce alţi derbedei pemessenger…” – gândi contesa.

În ce mă priveşte, gândii cu repeziciune: „Vlador o să mi-o plătească, iar la acele casete trebuie să ajung la rându-mi!”.

– Primul impuls – zisei, mimând buna dispoziţie – a fost acela de a scrie dedesubt: Ba proastă eşti tu! Apoi, m-am adunat şi m-am amuzat de poantă…

Oricine poate înţelege cât de bine m-am simţit văzându-mă luat în râs, nici chiar faptul că între timp devenisem unic moştenitor nereuşind să alunge întrutotul sentimentul de disconfort. Presupun că nimeni nu se va mira aflând că am tocmit un om care să scotocească în trecutul lui Vlador.

Alfred Landskron făcu o treabă excelentă, înmânându-mi după doar câteva zile un raport amănunţit despre valet, poate puţin prea împănat cu poeme.

Vlador s-a născut în Salzburg, în urmă cu treizeci de ani. Se impregnă oarecum de atmosfera burgului, aceasta dându-i ca de la sine o spoială de cultură, însă cunoştinţele sale nu depăşeau cu mult construcţia de Wasserspiele, fiind eclectice şi de-un gust îndoielnic, ceva între Mozart şi Caffe-Concert. Incapabil de nobleţe, această spoială îl recomanda, în schimb, încă de timpuriu pe tânăr ca potrivit a deveni valet sau, cum preferam eu să mă exprim, lacheu.

Vlador era numele de scenă al individului, numele real fiind unul aproape imposibil de reprodus, tatăl său fiind polon (iar mama cehoaică). Anii de şcoală au trecut fără urmări adânci, băiatul ostenindu-se doar cât să se menţină pe linia de plutire, neresimţind vreo atracţie către Ştiinţă:

N-am merg pe-această potecă,

Plină de frunze căzute:

La fiecare pas întâmpină,

Toamna ceţoasă, adâncă[1].

Timpuriu, în schimb, elevul observă interesul cu care este privit de către colege, alcătuirea sa atletică şi superficialitatea sa perpetuă părându-le acestora irezistibile. Astfel, nu prididi să profite de această situaţie, încercând, după puteri, să le aducă tuturor o alinare:

Fiecare zi o începem

cu Facerea Lumii

suntem alungaţi din Rai

înainte de-a ne da drumul în el,

îl omorâm pe Abel

fără să ştim că suntem în pielea lui.

Potopul ne aruncă pe malul nopţii,

în strălucirea nervoasă de stele,

ne amăgim,

numărând pe degete

loviturile inimilor noastre[2].

– Nu întâmplător exemplific cu poeme – explică domnul Alfred -, ci datorită faptului că personajul vizat s-a călăuzit întreaga sa viaţă după lirica poloneză.

În liceu, Vlador avu un bun prieten, pe Rainer. Acela, firesc, se îndrăgosti de-o tânără, ajungându-se la o legătură aproape ca o logodnă. Dar, cum uşor se poate anticipa, Vlador nu rezistă ispitei de-a încerca şi cu Brigitte – aşa se numea tânăra -, iar Rainer, aflând, a socotit că viaţa nu are sens. Într-un fel, avea dreptate, doar că el a ales soluţia disperată a unei supradoze. Vlador căută ulterior o consolare:

Am fost doi fraţi pe pământul pustiu:

Cain şi Abel.

Unul oile le păştea, altul pământul îl lucra,

unul era puternic, celălalt – slab[3].

Totuşi, Vlador nu era un cinic, decât într-o oarecare măsură, astfel că amintirea lui Rainer continuă să-l bântuie:

Am găsit într-un notes vechi

Numerele de telefoane

Ale prietenilor morţi,

Adresele caselor incendiate.

Formez un număr. Aştept.

Telefonul sună.

Cineva ridică receptorul.

Linişte. Aud respiraţia,

Sau poate şoapta focului[4].

Cum, în Salzburg, aproape orice loc îi amintea de Rainer, tânărul Vlador decise să fugă. Atunci, ca şi acum, Viena era magnetul perfect pentru sufletele zbuciumate, agitaţia perpetuă având darul să anestezieze angoasele ori remuşcările:

În zorii zorilor

aud zdrăngănitul bidoanelor de lapte

zgomotul primelor tramvaie

şi mersul autobuzelor somnoroase.

În zorii zorilor

oraşul deschide ochii

lustruieşte carâmbii lungi ai străzilor

îmbracă pieţele-n caftane

şi turlele-n căciuli înalte[5].

Aici, Vlador se pierdu în iureşul capitalei, însă, oarecum bigot, era încercat uneori de mustrări de conştiinţă, de care căută să se descotorosească prin abile paradoxuri:

am pierdut toate grădinile

toţi trandafirii şi toate visele

ajungând la maturitate

aici e bariera

mai departe-i adâncimea (sfârşitul orizontului)

trebuie să durezi şi să-ţi aduni forţele pentru roade

dar ce poate fi mai frumos

decât culesul roadelor?

şi când te prăbuşeşti

mii de copaci îţi ridică boaba[6]

Curând, Vlador îşi găsi locul în lumea vieneză, făcând ceea ce ştia mai bine încă din anii de şcoală şi mulţumind, deopotrivă, doamnele capitalei:

Laud pipăitul: simţul al cincilea

simţ de neînlocuit.

Înălţarea la cer a pielii.

Buricele degetelor pe harpa ascultătoare.

Iată muzica

concretă, trupească.

Goticul pipăitului.

Act păcătos

ramificat.

Coborârea în iad

a dragostei[7].

Fără a se putea dezbăra cu totul de catehismul romano-catolic, Vlador îşi compuse un fel de mistică epidermică, socotindu-şi îndeletnicirea drept o slujire. Devenit un soi de sacerdot al iubirii trupeşti, eroul nostru fu descoperit curând de către Eve care, prezentându-l la castel, îi găsi acestuia un nou templu în care să oficieze. Deşi ar putea să pară complet abrutizat şi cufundat în carnal, Vlador e bântuit şi astăzi de regretele unei vieţi irosite:

Poteca aleargă desculţă prin pădure. În pădure sunt copaci mulţi, cucul, Ionel, Marioara şi alte animale mici. Numai spiriduşi nu mai sunt, că au plecat. Când se întunecă, cucuveaua închide pădurea cu zăvorul, căci dacă pisica se furişează o să facă ravagii mari[8].

Foarte mulţumit de serviciile domnului Alfred, îi înmânai o sacoşă cu două sute de mii de euro. Deosebit de plăcut surprins, acesta adăugă:

– M-am gândit că s-ar putea să vă intereseze şi copiile casetelor de supraveghere din castel, după cum v-aş putea procura şi Jurnalul lui Vlador. Este interesant, deşi abuzează de citatele din diverşi poeţi…

Vicleanul detectiv va fi anticipat interesul pe care mi-l va stârni. Totuşi, socotii că, pe moment, îi dădusem suficient, rămânând să păstrăm legătura.


[1] Începutul poemului Sărbătoare de Leopold Staff, poet polon (!878 – 1957).

[2] Fiecare zi de Stanislaw Jerzy Lec (1909 – 1966)

[3] Începutul poemului Cain şi Abel de Kazimiera Illakowiczowna  (1892 – 1983)

[4] Notes de Antoni Slonimski (1895 – 1976).

[5] Începutul poemului În zorii zorilor de Jan Koprowski (1918 – 2004).

[6] Maturitate de Jan Gorec-Rosinski (1920 – ?).

[7] Al cincilea simţ de Ludmila Marianska (1923 – ?).

[8] Pădurea de Zbigniew Herbert (1924 – 1998).

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 27

  1. Poezie, spionaj, viata zbuciumata, dragoste…femei cucerite, barbati inselati.
    Si bani, multi bani.

  2. Pingback: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Lucian Blaga « Supravietuitor's Blog

  3. Pingback: Guillaume Apollinaire (1880-1918) – Cântec de dragoste « Orfiv

  4. Pingback: Invitaţie « Ioan Usca

  5. Pingback: Mirela Pete. Blog » Blog Archive » Lucian Blaga, poetul

  6. Pingback: Poze emailate – 7 « Link-Ping

  7. Aby spune:

    wow, ce combinatie

  8. Pingback: Mirela Pete. Blog » Blog Archive » Zi de mai

  9. Pingback: Istorice « Nataşa

  10. Pingback: Fluide impregnate în piatră… – 18 « Dumitru Agachi’s Weblog

  11. Pingback: White noise « Idei Înghesuite

  12. Pingback: Sus în bloc e o casă! « Simion Cristian

  13. Pingback: 9 Mai – Ziua Victoriei Triste « World of Solitaire's Blog

  14. Pingback: Veșmânt nou – Sânge balcanic (81) poem « Cosmin Stefanescu's Blog

  15. Pingback: Comentarii la Facerea – 23 « Ioan Sorin Usca

  16. Pingback: Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 35 « Ana Usca

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s