Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 30

XXX. Noaptea demonilor

Deşi nu încăpeau comparaţii cu palatul mitropolitan, odaia din clădirea protopopiatului din Viena era confortabilă şi, în plus, grădina relativ generoasă îi aduse arhiereului bucuria aproape uitată de a asculta cântecul greierilor. Întotdeauna când apuca să privească stelele şi să asculte greierii, Arhelau ajungea în pragul fericirii: „Alţii, la vârsta mea, nu mai văd nici semaforul, dară-mi-te stelele! Cât despre greieri, mulţi nu-i mai disting nici la cincizeci de ani!… Adevărat, a trebuit şi eu să renunţ la fumat, ţin regim strict, dar iată că n-o fac în zadar! Unde mai pui câţi am îngropat de tineri?…”

Computerul protopopiatului fiind într-o altă încăpere, Arhelau decise să se folosească de laptop, pentru a da un scurt tur prin blogosferă. Conform obiceiului, intră pe un server anonim, apoi îi scrisese Melopeei că-i o proastă şi mie nişte ameninţări ca din partea unui grup de cititori indignaţi. Nu ştiu cine e şi cum va fi reacţionat Melopeea – după unele zvonuri, e-o femeie nesatisfăcută din Galaţi -, dar eu nu prea eram prezent pe internet în acele zile, astfel că a trecut ceva vreme până să-i dau spam vlădicii.

Mitropolitul îşi aminti de procesul lui Puiu. Protopopul Căprioru, pe când îşi bâiguia scuzele jalnice, susţinu că l-ar fi întâlnit în Viena… „Oare îl ştie şi Puiu pe Igor de la FSB? Pe atunci, neştiind despre cine-i vorba, mă gândeam că blufează. Întotdeauna l-am socotit un măscărici, îmi plăcea de el doar pentru că reuşea constant să compromită Biserica… Oricum, bine că l-a altoit pe Căprioru! Da’ şi azi a venit pocnit artistic…”

Amintindu-şi că, neputându-l trimite acasă în chiloţi, protopopul e cazat în acelaşi imobil, arhiereul se indispuse. „Trebuia în beci să-l trimită, măgarul dracului!” Apoi, continuă cu glas:

– Din prima zi, i-a trebuit să meargă la curve!…

– Cui, părintelui Căprioru?

Arhelau îngheţă, recunoscând glasul lui Igor. „Cum a intrat? De când o fi aici?” Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Igor de la FSB îi răspunse:

– Ca de obicei, am intrat prin metode specifice, deşi în stradă sunt şi câţiva agenţi CIA. Şi sunt aici cam de când îi scriai măscărale Melopeei. Dar, nicio grijă, nici noi n-o suferim pe toantă!

„Care noi? De fapt, face parte dintr-un serviciu secret, e de presupus că nu lucrează singur”. Igor continuă:

– Îmi pare rău că l-am cam învineţit pe părintele, dar intervenise într-o chestiune care-l depăşea…

– Şi hainele? – reuşi Arhelau să îngaime.

– Asta nu mai ştiu cum a decurs, însă i-am găsit actele într-un parc…

– Nu beţi ceva? – schimbă vorba reprezentantul Bisericii.

– Ba da.

Arhelau turnă coniac în două pahare şi, după ce închinară, îl urmări pe Igor cum dă paharul de duşcă, zâmbind pentru prima dată în acea zi.

– Ar mai merge unul! – făcu Igor, întinzând paharul. Dar, tu de ce nu bei, nu eşti obişnuit cu cianura? Ar fi mers mai concentrat… Oricum, mult mai bună decât cea pe care-am băut-o în Albania…

„Futu-i! Ăsta-i ca Rasputin!”

– Despre Rasputin circulă felurite legende… – îi continuă Igor gândul. Poate, cândva voi scrie cum a fost, în definitiv a trecut aproape un secol… Însă, nu pentru asta venisem. Uite, ai aici ce trebuie să discuţi cu cardinalul Christoph, precum şi punctele tale de vedere… Apoi, o altă chestiune: Crezi că este înţelept să-i aduci pe masoni în catedrală? De ce nu mergeţi la Mitropolie, ar fi un spaţiu mai potrivit?… Deşi… Dar, în sfârşit, faci cum crezi! Noi nu ne permitem ingerinţe în activitatea altor instituţii.

– Dar… – bâigui Arhelau, întinzând foile pe care tocmai primise sarcina să le parcurgă.

– Exact, apucă-te să citeşti! Şi scrie-i lui George că totul este-n regulă! La Racilaai văzut, te-am protejat! Am băgat multe lucruri pe care nu aveai de unde să le ştii, aşa că, deşi te bănuiesc toţi, nu pot fi siguri că tu te afli în spate… Crezi în viaţa veşnică?

– Nu mi-am formulat o opinie precisă… – murmură ierarhul.

– Aşa mă gândeam şi eu. Pot să-mi mai pun?

Igor îşi mai turnă un pahar de coniac, îl dădu peste cap şi, fără a fi limpede cum, dispăru. Arhiepiscopul căută o vreme să se convingă că totul a fost un renghi al imaginaţiei şi că vizita nocturnă nu avusese cum să se petreacă aievea. Pe când reuşi, aproape, să se convingă de aceasta, revăzu foile cu punctele sale de vedere pe care trebuia să şi le însuşească până la întrevederea cu Cardinalul Vienei. În faţa evidenţei, Arhelau oftă şi se apucă de lectură.