Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 33

XXXIII. Testamentul

Ocazional, am mai întâlnit dintre rudele Crescentiei prin castel, însă cu toată haita reunită m-am văzut abia la înmormântare. Am răspuns cu o mină senină privirilor piezişe, căci, spre deosebire de ei, cunoşteam un detaliu suplimentar. După înhumarea contesei, urmă o masă la local, în maniera simplificată a lumii romano-catolice. Cum Erik întrebă, în timpul mesei, dacă nu urmează şi vreo nuntă, răspunsei că, avertizat de Hamlet, n-aş merge cu economiile atât de departe încât bucatele de la parastas să le pun pe masă şi la cununie. Pe Elise o amuză replica, socotind că principalul vizat ar fi sir Thomas Cat.

Ne revăzurăm a doua zi la castel, când August Ansgar dădu citire, înaintea tuturor, testamentului Crescentiei, modificat de curând. După câteva fraze introductive, contesa declară că unicul moştenitor sunt eu, ca fiind singurul care i-am înţeles nevoile, dar trecu destul de repede la anunţul că nici ceilalţi nu au fost uitaţi. Astfel, lui Elliot Strug, unul dintre cei mai urâţi bărbaţi, îi lăsa o mască, utilitatea acesteia fiind evidentă oricui. Mătuşa Edith primi un cactus, de care avea să se bucure împreună cu fiicele sale gemene, Eva şi Fabiola. „Ce să fac cu un cactus? Mai bine ţi-l băgai în cur!” – gândi Edith, în cuviincioasa manieră germanică, lipsită de expresii mai tari. Erik, cel mai mic dintre fraţii Crescentiei, datorită aspectului său bolnăvicios, primi o cutie de Omacor, un supliment alimentar pentru tonifierea organismului, însoţit de bune sfaturi şi urări. Dirk, fratele mai mare, se alese cu un set complet de crose de golf, în vreme ce Erna, soţia acestuia, fu socotită ca suficient de câştigată rămânând mai multă vreme singură, pe durata partidelor. Bastian, cel ce se văzuse în permanenţă principalul moştenitor, primi un clasor cu timbre fără valoare şi o scrumieră, iar sir Thomas Cat căpătă un dicţionar englez-german foarte bine alcătuit. Credinciosului Vlador îi fu lăsat vibratorul, presupunându-se că va veni o vreme când puterile îl vor părăsi şi va fi nevoit să recurgă la ustensile ajutătoare. Câteva clauze din final aminteau că eu, în calitatea mea de moştenitor al întregii averi, mă oblig să mă îngrijesc de Elise, fiica adoptivă a contesei.

– Asta n-o să rămână aşa! Voi ataca testamentul! – răbufni Bastian.

– Mă rog – răspunsei -, dacă nu-ţi place clasorul, poţi să-l laşi aici. Dar, ca să nu prelungim tensiunea acestui moment, n-ar fi mai potrivit să intraţi cu toţii în posesia moştenirii şi să mergeţi să mă înjuraţi în altă parte? Cum aţi auzit, mi-au revenit o sută cincizeci şi două de miliarde, înţelegeţi că sunt un om ocupat! Nu este uşor să administrezi o asemenea avere!… Oricum, mă bucur sincer că v-am cunoscut!

Cu oarecare încetineală, rubedeniile înţeleseră, într-un târziu, că e cazul să plece.

– Fii fără grijă, ne mai întâlnim noi! – îmi strigă Erik, vorbă la care-i răspunsei mimând un sărut.

Rămas doar cu August şi Elise, hotărâi să lămurim şi ultimele aspecte legate de testament:

– Cum este sarcina mea să mă îngrijesc de Elise, socotesc că ar fi momentul să facem o împărţeală cinstită: o sută mie, cincizeci pentru Elise, iar restul de două miliarde i-aş folosi în scopuri caritabile…

– Ce scopuri caritabile? – întrebă Elise, în tonul său părându-mi-se a distinge un soi de ironie amară.

– Păi, aş trage nişte chefuri…

– De două miliarde?

– Ei, rămâne de văzut! Poate nu de toţi… Oricum, văd că mă priveşti nu ştiu cum, cam ca pe unul care-a venit la spartul târgului şi acum fuge cu banii. Dar, ar fi bine să cunoşti un detaliu: Dacă nu apăream eu, averea s-ar fi împărţit tuturor rudelor, în părţi aproximativ egale. Şi, de unde te-ai fi ales cu vreo opt-nouă miliarde, aşa te-ai învârtit de cincizeci…

August confirmă acestea printr-un semn discret din cap. Elise, însă, continuă să pară nemulţumită:

– Bun, să zicem! Dar, iniţial, nu pentru asta ai spus că vii…

– Ei, n-am zis-o explicit… Dar, pentru ce să fi venit? Sigur, părea să fie ceva între noi, însă după ce-am văzut înregistrările cu Vlador… Oricum, putem să mai discutăm pe messenger…

– Nu-i nevoie! – mi-o reteză co-moştenitoarea. Du-te!

Eram pe punctul de-a-i răspunde că aş păstra castelul pentru mine, dar mă cenzurai la vreme. În definitiv, era de înţeles că tânăra resimţi o anume decepţie, deşi în scurta vreme petrecută de mine acolo devenise evident că între noi nimic nu s-ar fi legat.

– Probabil – continuă ea -, te grăbeşti acum la Irina! Crezi că n-am priceput?…

„Irina? Ce puteai să pricepi?” – gândii, dar o lăsai să creadă ce vrea.

Cum întocmirea tuturor actelor avea să ne mai ia ceva vreme, convenirăm să mă mut în oraş în următoarele zile, pentru a nu fi nevoiţi să locuim în acelaşi aşezământ, oricât de generos ar fi fost acesta. Privind retrospectiv, pot spune că ruptura faţă de Elise a survenit odată cu gluma cu oglinda, obiect pe care-l binecuvântai în gând.

Spre seară, mă aflam la Ritz, împreună cu Igor şi Puiu. Părintele se amuză să afle că există în carne şi oase un Igor de la FSB.

– Mă crezi că aşa am zis când m-au chemat la Consistoriu? Că l-am pocnit pe Căprioru ca să-l fentez pe unu’ Igor de la FSB?…

– Te cred, sunt la curent cu şedinţa. Oricum, pe Căprioru l-am pocnit şi eu… Acum, îmi cam pare rău, dar a fost un gest aproape reflex…

– Dă-l dracului, că merită! Uite-l şi pe Vania!…

Comandai o sticlă de coniac, căci mă aflam după o zi destul de tensionată. La rândul său, Puiu nu afişa veselia-i obişnuită, o oarecare umbră plutindu-i pe chip.

– M-a lăsat Irina! – îmi zise după o vreme. Avea pe unul…

„Slavă Domnului!” – mi-am zis, căci mă temusem că, revenit în ţară, m-ar putea agasa. Dar, fireşte, dacă-i acceptasem oarecând aranjamentul cu Puiu, nu-i puteam trece cu vederea faptul că s-a încurcat cu altcineva, mai cu seamă acum când, spre deosebire  de lunile trecute, aveam o sută de miliarde de euro în plus. „Poate cumpăr eu Laminorul Nădrag” – îmi spusei.

– Sper – îşi continuă Puiu ideea – că nu mi-a cărăbănit de prin casă!…