Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 36

XXXVI. Salonul numărul 6

Neavând de ales, doamna Coman se acomodă cu viaţa din spitalul de psihiatrie, mai cu seamă după ce, convingându-se că nu este periculoasă, medicii deciseră să nu mai pompeze în ea medicamente, restrângându-i tratamentul la un sedativ uşor seara şi, uneori, la câteva analgezice, atunci când pacienta o solicita.

Dacă bolnavii jucau deseori fotbal ori volei, este de înţeles că doamna Coman, datorită vârstei, se mulţumea să privească doar aceste întreceri. În schimb, îşi făcea tot mai des de lucru la atelierul de pictură, încercând să redea feluritele flori ce se găseau în parcul care împrejmuia pavilioanele. „Floarea nu-i persoană, nu trebuie să cunoşti anatomie şi nici nu se prea bagă de seamă dacă greşeşti proporţiile” – îşi zicea. Chiar dacă desenul lăsa de dorit, pensionara descoperi că are un anumit simţ al compoziţiei şi-al armonizării culorilor. Cum Mihai, un domn aflat la dezalcoolizare, îi arătă, simplificat, regulile perspectivei, femeia abordă chiar şi peisajul.

– Sunt a treia oară aici – se confesă Mihai într-o zi. De două ori m-au adus mascaţii…

Deşi sceptică („Ce treabă ar avea mascaţii cu un alcoolic?”), femeia se gândi că şi situaţia ei este una stranie, nimerind aici doar pentru că a încercat să-i fie Ţării de folos. Astfel că, după unele ezitări, se decise să povestească întâmplările din acea după-amiază stranie, soldată cu internarea sa în aşezământ.

– Medvedev şi Putin în Timişoara? – se miră Mihai. Înseamnă că e groasă! Sunt veniţi ca să asigure culoar către Grecia, Serbia şi Bulgaria… E clar, la anul vom fi gubernie! Dar Brejnev? Probabil era o diversiune, Brejnev e mort…

Doamna nu mersese atât de departe cu scenariul şi, de altfel, nici nu pricepea la ce evenimente viitoare se referă colegul, însă fu vădit mulţumită că, în sfârşit, cineva îi dă crezare. Doctoriţa Sima, deşi prietenoasă, o întrebă:

– Şi acuzaţi frecvent astfel de vedenii? Nu vi se întâmplă mai des în cadru vesperal?…

Adusă cu salvarea în aşezământ, doamna Coman fu imediat puternic sedată, astfel că abia după câteva zile conştientiză că se află în pavilionul 9, salonul numărul 6. Dacă numărul camerei nu-i stârni niciun fel de analogie, observă, în schimb, că mai are două colege de cameră, pe care le zărise şi-n primele zile, însă ca în vis. Deşi reuşi să poarte conversaţii decente cu celelalte paciente, nu simţi nevoia să detalieze împrejurările în care-a ajuns aici, socotindu-le destul de limitate.

La cantină se mergea de trei ori pe zi, chiar dacă erau destui aceia care săreau peste masa de dimineaţă. În afară de faptul că se intra pe serii şi că la prima serie se îmbulzeau bulimicii, cantina era rezonabilă, suportând comparaţii cu unele staţiuni pe care, în timp, pensionara le vizitase. Surprizele erau rare, chiar dacă unii bolnavi îşi puneau un supliment de supă în pahare de plastic, ori un bărbat vână, într-o împrejurare, muştele din castron cu polonicul, şi le trecu în farfurie şi le mâncă cu poftă.

De altfel, aşa numiţii „cronici” erau izolaţi oarecum de ceilalţi pacienţi, şi de cele mai multe ori li se dădea drumul doar în cămaşă de forţă ori erau ţinuţi la izolare. Văzându-le în câteva rânduri chipurile hidoase, cu buzele precum nişte meduze, ochii porcini plasaţi lângă rădăcina nasului, urechile crescute la întâmplare, asemenea unor ciuperci pe trunchiurile copacilor, ţestele pline de zgaibe, doamna Coman se îngrozi, mai cu seamă că toţi aceia, cu rudimentul lor de raţiune, erau înclinaţi în mod natural numai către rău.

„Ce proastă am fost când, auzind de ajutoarele venite pentru ăştia şi cărăbănite acasă de personal, le ţineam partea nebunilor! Ăstora nici mâncare n-ar trebui să li se dea!” Spre lauda sa, personalul nici nu exagera în această privinţă.

Iniţial, nu rămase prea mult timp pentru atelierul de pictură, căci femeia fu supusă testelor psihologice, i se făcu fundul de ochi (după care nu mai distingea decât pete), i se cercetară percepţiile senzoriale şi purta cu medicii numeroase discuţii despre te miri ce. Cum şi-or fi spus mulţi, de-a lungul timpului, îşi zise şi doamna, referitor la medici: „Dacă eu sunt nebună, ăştia în mod cert sunt mai nebuni ca mine!”

Una peste alta, pensionara resimţi această perioadă mai degrabă în mod pozitiv, ca pe o evadare din rutină şi-un prilej de-a acumula o experienţă pe care n-o anticipase niciodată.

– Acum vine mămica mea şi plecăm acasă! Mergem la adunare! Ăia cântă deja acolo, la adunare… Dar, plouă acum! Cum mai plecăm noi acasă? Dă-mi o ţigară, ai?…

Astfel o întrerupse din lucrul unei acuarele Muezinu’, un baptist bătut cu leuca-n cap la propriu, şi care avea un text standard, cu mici variaţiuni. De pildă, amintirea ploii avea legătură cu realitatea, căci tocmai începu să picure, astfel că oricum trebuia abandonată acuarela, urmând să o continue în atelier. Doamna Coman încercă să-l consoleze pe Muezin (poreclit astfel datorită răcnetelor din perioadele în care era agitat):

– Lasă, vine mâine!…

– Nu mâine! Eu acum vreau să plec acasă! Mergem la adunare!…

Părăsindu-l destul de brusc pe nărod, femeia se refugie în atelier unde, cu un aer conspirativ, Mihai îi arătă o cutie metalică de cafea ness, în al cărei capac făcuse o gaură cu un cui, orificiu prin care trecu o sfoară şi legă două linguriţe din lemn, din acelea pentru îngheţată.

– Am făcut o invenţie… – îi destănui, mai mult şoptit.

– Şi la ce foloseşte? – se minună doamna.

– Asta ne va salva anul viitor, când va începe!…

Cu un oarecare disconfort, pensionara realiză că Mihai e mult mai dus cu pluta decât îi păruse. „Poate că nici nu l-au adus mascaţii…”

Însă, fiind externată după nici două luni, doamna Coman nu mai află în ce împrejurări a fost adus Mihai, după cum, de altfel, n-ar fi putut afla cu exactitate nici dacă ar mai fi zăbovit în aşezământ.

.

Recomandări: Ana Usca, Ioan Sorin Usca, Simion Cristian, Link-Ping, Supravieţuitor, Theodora Marinescu, Consiliul Naţional al Blogosferei, Madi, Mirela Pete, Gabi123, World of Solitaire, Dumitru Agachi, Gabriela Elena, Blogul blondei deştepte, Cati Lupaşcu, Vania, Cosmin Ştefănescu.

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 36

  1. g1b2i3 spune:

    Eu cred ca ar trebui ca cei cu adevarat nebuni din asemenea asezaminte sa nu se amestece cu cei care au doar…caderi nervoase sau alte tulburari.
    De fapt, cred ca multi dintre noi ar avea de povestit intamplari ciudate care pot fi incadrate la capitolul „nebunie”.

  2. Pingback: Un pictor danez:Carl Bloch « my heart to your heart

  3. Pingback: 23 mai-Ziua Parcurilor din Carpaţi « Supravietuitor's Blog

  4. Pingback: Diversitate « Ioan Usca

  5. Pingback: LESBIANA « World of Solitaire's Blog

  6. Pingback: De-ar trăi Hippocrate din Cos! « Simion Cristian

  7. Pingback: El Comandante… « Dispecer Blogosferă

  8. Aby spune:

    Foarte trist. Imi amintesc de anii copilariei, cand mergeam la cea mai buna prietena la spitalul de psihiatrie unde era internata periodic.

  9. Pingback: Citeşte şi dă o mână de ajutor – sau dă mai departe! « Link-Ping

  10. Pingback: Elixirul Vitalităţii – III « World of Solitaire's Blog

  11. Pingback: Comentarii la Facerea – 31 « Ioan Sorin Usca

  12. Pingback: Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 43 « Ana Usca

  13. Pingback: Hand 2 Hand Music & Art Marathon – Vedete ale muzicii cîntă pentru 40 de copii orfani! « joy

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s