Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 37

XXXVII. Un număr de succes

Poate ar fi fost de aşteptat, după fuga redactorului şef, ca Racila să intre într-un con de umbră, de vreme ce afacerea arhiereilor se vedea abandonată. Totuşi, n-a fost aşa! Cu o viteză greu de explicat, patronul află despre dezertare, îl angajă pe Viorel Fota, iar revista apăru cu un număr senzaţional, care prezenta amănunţit discuţia dintre părintele Miculea şi fostul angajat al revistei. Evident, se arunca asupra aceluia vina pentru şantaj, colectivul redacţional desolidarizându-se de asemenea practici, dar era subliniată şi graba cu care arhiereii au convenit să achite mita solicitată, arătându-se şi jongleriile prin care Damaschin s-a sustras pagubei personale, cât şi modul prin care părintele consilier Miculea îşi însuşise jumătate de milion de euro. Pe prima pagină era poza fugarului Jitariuc, nu extrasă din cine ştie ce arhivă, ci de ultimă oră, la recepţia motelului din Szeged.

Într-un alt articol, revista prezenta plimbarea părintelui protopop Căprioru printr-un parc din Viena într-o ţinută indecentă, explicaţia dată fiind aceea a unei reglări de conturi după ce încercase să fugă dintr-un cazinou fără să plătească. Chiar dacă istoria a fost una uşor diferită, cititorul avea să fie convins de pozele bine executate, din care nu se înţelegea că protopopul joacă solitaire la un aparat banal dintr-un local de mâna a doua. Despre vizita intempestivă a lui Arhelau în capitala Austriei nu se spunea mare lucru, însă legătura între rostul acesteia şi comportamentul omului de încredere al vlădicii era uşor de realizat de către orice cititor de bună credinţă, impresia fiind aceea a unei escapade costisitoare şi inutile pe spesele Bisericii strămoşeşti.

La închiderea ediţiei, fu adăugat şi anunţul că cei doi copii ai tatălui denaturat, care şi-a abandonat familia de dragul banilor obţinuţi în mod oneros, au fost bătuţi cu bestialitate de un grup de seminarişti, aceştia fiind ulterior identificaţi, pe numele lor emiţându-se mandate de reţinere preventivă pe termen de treizeci de zile. Minorii au fost spitalizaţi, medicii fiind rezervaţi asupra stării lor. Se pare că odioasa corecţie a fost comandată de către însuşi Damaschin.

Astfel, într-o ţară în care nu prea se mai citea presa tipărită, Racila dădu lovitura printr-un număr bulversant, promiţând şi pe viitor dezvăluiri incredibile.

După două nopţi prin moteluri, Cornel Jitariuc decise să nu se mai ascundă. Oricum, mesajul primit arăta că cineva îl urmăreşte. „La o adică, e preferabil să fiu în locuri cât mai aglomerate!” Ajuns în Viena, se cază la hotelul Bristol şi, după ce se primeni, coborî în restaurant, unde se dedă unui prânz nu doar copios, ci şi savant pregătit. „În definitiv, o viaţă are omul!” – îşi zise, cerând şi-o sticlă de vin vechi. Peste mai bine de două ceasuri reveni, străbătut de-o plăcută căldură, în cameră. „Mă întind puţin, apoi ies o tură prin oraş” – plănui, dar atenţia îi fu atrasă de o carte lăsată pe noptieră de nu se ştie cine. „Ilf şi Petrov,Viţelul de aur… O ştiu, ce-i cu asta?” Sub volum, se afla şi ultimul număr alRacilei. Poza sa din Szeged avu darul să-l tulbure serios, astfel că se apucă de lectură. „Viorel Fota! Ticălosul! I-am plătit şi berile la Rustic, porcul dracului!…” Ştirea despre păţania celor doi copii nu-l lăsă indiferent, însă nici nu a reprezentat principalul motiv de îngrijorare. „Dar, ce-o fi cu cartea?” Brusc îşi aminti de finalul cărţii şi, ca ars, îşi înfipse mâinile până la umeri sub saltea, apoi azvârli salteaua cu totul de pe pat. Cum era de aşteptat, banii lipseau. Surprinzătoare, însă, era prezenţa unui revolver. Cornel nu mai văzuse o armă de aproape, dat fiind că, asemenea celor mai mulţi intelectuali, ocoli satisfacerea serviciului militar. După ce gândurile-i căpătară o oarecare coerenţă, se gândi să întreprindă un act disperat: „Merg să jefuiesc ceva, măcar am arma!” Ulterior se mai adună, făcu conexiunile cu mesajele mai vechi primite pe mail, şi alese o rezolvare decentă, lipindu-şi ţeava revolverului de piept şi apăsând pe trăgaci. În pofida intenţiei bune, Cornel nu-şi nimeri inima, astfel că ajunse în cea mai proastă stare cu putinţă: într-o ţară străină, fără bani, exceptând cele câteva mii de euro pe care le avea asupra sa, încondeiat în gazetă, urmărit de profesionişti abili şi misterioşi, grav rănit şi, mai rău decât toate, încă viu!

Urcat într-o ambulanţă, fostul gazetar era încă conştient, apoi pogorî într-o benzinărie populată de indivizi stranii. Nimeni nu se adresa nimănui şi, deşi-i ştia acolo, nu-i putea distinge niciunuia chipul, deşi le resimţea ostilitatea. Încercă un soi de bucurie când intră şi Radu, un cunoscut din anii liceului, apoi porni alături de acesta şi, după ce străbătură un tunel insalubru, ajunseră într-un fel de piaţă în care mulţime mare se îmbulzea. Şi aici, sentimentul era acela că nimănui nu îi pasă de ceilalţi şi că, deşi puhoiul curge cam în aceeaşi direcţie, mişcarea sa nu ar avea niciun sens. Într-o vitrină, neluat în seamă, cânta un artist destul de cunoscut, însă numele îi scăpă lui Cornel. Curând, trecură într-o barcă râul către o pădure, apoi se afundară în desişul acesteia, drumul fiind vizibil într-o măsură datorită lunii. Pădurea se termină curând şi înaintea lor se ivi o câmpie cu o patină argintie, însă ternă. Drumeţii traseră într-o şcoală părăsită şi deciseră să se odihnească aici o vreme. Duşumeaua era frecată cu motorină, iar băncile batante le amintiră de clasele primare. Printre panourile didactice de pe pereţi, Cornel aprecie unul în mod special: Ce e rău nu e bine! „Simplu şi la obiect” – îşi spuse. Când plecară, luna nu mai strălucea, astfel că orbecăiră fără a mai putea distinge ceva. Curând, însă, în Răsărit se iviră aburii lăptoşi ai dimineţii.

– Trebuie să te întorci – îi zise Radu, pe-un ton neutru.

– Aşa-i. Ce spui, ar fi posibil şi altfel?

Deşi întrebarea părea neclară, Radu îi răspunse fără să ezite:

– Pentru noi, nu cred, oricâte şanse ni s-ar mai ivi!

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 37

  1. Pingback: Un raspuns pentru lordmitnick-wtf « Hai ca se poate!

  2. Pingback: Pensionarii din Galati « Hai ca se poate!

  3. Pingback: Monica Macovei: Toţi fură! Constat că PDL procedează absolut la fel ca toţi ceilalţi « Supravietuitor's Blog

  4. Pingback: Poveste fără sfârşit « Ioan Usca

  5. Pingback: Dintr-un colţ de blogsferă – 3 « Link-Ping

  6. Pingback: Curiozitate? Convingere? Fanatism? Limitare? « Ҩ Gabriela Elena

  7. Pingback: Captiv – Sânge balcanic (86) poem « Cosmin Stefanescu's Blog

  8. Pingback: Captiv – Sânge balcanic (86) poem « Cosmin Stefanescu's Blog

  9. Pingback: Unde sunt banii dumneavoastra? « Hai ca se poate!

  10. Pingback: Taras « Nataşa

  11. Pingback: MARII BOLNAVI « World of Solitaire's Blog

  12. Pingback: Comentarii la Facerea – 32 « Ioan Sorin Usca

  13. Pingback: Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 44 « Ana Usca

  14. Pingback: Un raspuns pentru lordmitnick-wtf

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s