Viitorul

 

Fiind foarte posibil ca unora să le fi scăpat amănuntul, amintesc aici că, de curând, am fost antrenorul echipei de fotbal Viitorul, post preluat într-un moment dificil, când echipa se afla pe ultimul loc, poziţie pe care, de altfel, aveam să o şi las. Calculul meu fusese simplu, dorind să-mi pot trece în CV şi faptul că am activat ca antrenor, fără să anticipez cotitura pe care o va lua viaţa mea în urma acestei experienţe pe care mulţi s-au grăbit să o numească aventură.

Prezentat lotului, le-am spus băieţilor să joace şi cu pase, nu doar cu dribling, mai cu seamă că aproape toţi îşi dădeau cu stângu-n dreptu’, iar pe Tudose l-am sfătuit să tragă tare la poartă de câte ori i se iveşte ocazia. După această pregătire tehnico-tactică am abordat meciurile de campionat, obţinând, prin cine ştie ce miracol, două puncte în următoarele cinci jocuri. Aşa am ajuns la partida crucială cu Biborţeni, de pe teren propriu, joc care trebuia câştigat cu orice preţ pentru a mai păstra o brumă de speranţă. După cum o ştiu amatorii de sport, rezultatul a fost 0-8. Intervievat în premieră de un post de televiziune, am felicitat echipa pentru jocul prestat, explicând scorul nedrept prin prezenţa lipsei de concentrare în anumite momente, a arbitrajului părtinitor, a vântului – care şi-a schimbat direcţia la pauză, fiindu-ne potrivnic pe toată durata meciului – şi, nu în ultimul rând, a ratărilor. Atât de bine am susţinut cauza Viitorului, încât cei mai mulţi – mai puţin patronul echipei – au fost de acord că ne-am aflat foarte aproape de o mare victorie.

În urma difuzării emisiunii sportive, am fost remarcat de însuşi domnul preşedinte băsescu, care m-a solicitat în echipa sa de consilieri. Cum am aflat ulterior de la doi sepepişti, m-a lăudat pe dată:

– Ăsta minte mai bine ca boc şi-i mai neruşinat ca udrea! De astfel de oameni am nevoie!…

 

Publicitate