Colecţionara de coşmaruri – 11

 

11.

După ce s-a dedicat ecologizării urbei de baştină, în special făcând să dispară poluantele benzinării, în splendide jocuri pirotehnice, odată cu dispariţia în flăcări a unicului Mall din localitate, Adeline decise că este mai prudent să dispară pentru o vreme, alegând în acest scop însoritul litoral bulgăresc unde, în câteva împrejurări anterioare, legase şi câteva prietenii trainice.

Parcurgând cu autoturismul distanţa dintre K. şi Albena, un echipaj al Poliţiei Rutiere o opri, sub un pretext oarecare.

– Cum vă numiţi? – întrebă unul dintre agenţi, după ce se prezentă.

– Adeline E. – răspunse tânăra.

– Şi-atunci, de ce scrie în permis Adelina?

Simţindu-se agresată, conducătoarea auto formă numărul de mobil al bunului său prieten, colonelul Pencev.

– Boris? Ceau, Adeline sunt…. Aproape de Albena… Nu ştiu în cât timp ajung, e aici un tip de la Circulaţie care are chef de conversaţie… Da, ţi-l dau… Pe tine te caută! – îi zise Adeline agentului, lăsat să vorbească singur în tot acest răstimp.

– Da! Să trăiţi! Cu plutonier Nakov… De patru ani, să trăiţi! Unde să-mi găsesc de lucru? Vă rog să mă iertaţi, n-am ştiut, să trăiţi!…

Adeline aştepta plictisită să-şi recapete telefonul. Văzând că monologul domnului colonel se lungeşte, făcu semn agentului să-i dea aparatul.

– Boris, opreşte-te că sunt eu! Nu-i mai da ăstuia atâta muie, că o faci pe banii mei! Ai uitat că eu am sunat?… Bine, ajung în zece minute. Auzi, ăstuia ce-i faci?… La Salubritate? Mişto! Ceau!

Cum plutonierul încremenise în poziţie de drepţi, tânăra îi mai aruncă plictisită:

– Ai pus-o!

– Da, să trăiţi! – răspunse acela mecanic.

– Ai familie?

– Am, să trăiţi…

– Ce să-i faci? Ruşinea lor! Du-te să bei un rom, că tremuri tot…

În vreme ce Adeline acceleră, restul echipajului luă, în mod solemn, o atitudine decentă. „Bine că a căzut măgăreaţa pe fraierul ăsta! Eu întotdeauna am zis: N-ai omorât pe nimeni? Goneşte, dom’le, cât te ţine motorul! Ce treabă am eu?…” – gândiră aproape toţi agenţii de Circulaţie, martori ai incidentului.

Ajunsă în Albena, Adeline merse direct la sediul Poliţiei, dându-i un beep colonelului Pencev. Acesta o întâmpină entuziast:

– Cum ai călătorit? – se interesă.

– Ca naiba! – răbufni Adeline. La stopuri, vin spălătorii de parbrize şi, oricât îi înjuri, nu se lasă… Măcar că nu le dau niciodată nimic, tot mă scot din sărite. Apoi, e oboseala şofatului, plus dobitoci ca plutonierul Nakov!…

– Fostul plutonier… – nuanţă colonelul. Ai adus? – trecu acesta la un alt aspect.

– Da, am cinci cutii, dar sunt cu 3,40…

Domnul colonel fluieră, semn că i se părea cam mult. „Scump, doamnă, scump! Dincolo era mai ieftin…” – îi trecu prin minte şi, pe dată, se gândi la o soluţie mulţumitoare pentru ambele părţi.

– Ştii ce zic? – făcu el. Haide să te refrişezi şi tu după drum şi ne mai gândim, poate facem cumva să cazi de acord cu 2,85…

– N-aş prea crede – făcu, sceptică, tânăra -, dar, hai să vedem…

Ajunşi pe o terasă plină de vegetaţie, cei doi savurară cocteiluri şi colonelul dori să afle ce se mai aude prin exoticul, pentru dumnealui, municipiu Timişoara:

– A mai ars ceva?…

– Trei benzinării, vreo cinci chioşcuri şi Mall-ul… – spuse Adeline rece.

– Auleu! Şi tu ce făceai când a ars Mall-ul?

– Cumpărături, ce să fac? Ziceai că ai o propunere!… – căută tânăra să schimbe subiectul.

– Mda… Uite cum am putea face, dacă mi le dai cu 2,85… Spuneai că te oboseşte şofatul, că te irită spălătorii de parbrize şi aşa mai departe… Avem aici pe unul reţinut, e compatriot de-al tău… Ţi-l dau pe ăsta, băiat la toate!

Adeline cumpăni o vreme oferta.

– Sper că nu-i ţigan! – spuse într-un târziu.

– Nuu! – protestă colonelul. Adevărat, e sudist, dar vorbeşte destul de corect româneşte. La lirica bulgară s-a dovedit a fi mai rudimentar…

– Şi pentru ce e reţinut? – mai dori prietena să afle.

– Pentru crimă… – începu Pencev să expună cazul.

– Şi vrei să-mi plasezi un criminal? – întrebă conlocutoarea uluită.

– Stai, că n-a omorât pe nimeni! Lasă că ai să-l şi vezi… Adormise ca prostul în apropierea locului săvârşirii unui asasinat, dar n-are nicio legătură…

Liniştită oarecum, Adeline păru să cântărească în continuare avantajele şi dezavantajele ofertei.

– E lacom la mâncare? – mai dori să afle.

– Aş! Un langoş la prânz şi-un iaurt seara şi-ai terminat cu el. Dacă-i mai dai, din când în când, puţină apă, garantez eu că cinci ani n-o să ai cu el nicio problemă!

– Şi unde-l culc? – găsi ecologista suspectată de a fi şi piromană un alt aspect.

– În maşină… Numai bine ţi-o şi păzeşte, că prin staţiuni se cam dau spargeri…

– N-ai o poză cu el? – mai întrebă tânăra.

Intuind din ton că afacerea e aproape încheiată, domnul colonel se grăbi să scoată ziarul în care apărea poza suspectului. Adeline îl privi atent, apoi exclamă:

– Nu-mi place, să-l tundeţi!

Stăpânindu-se, domnul colonel încuviinţă:

– Bine, oricum azi e miercuri… Îl tundem la zero.

– Nu chiar la zero, lăsaţi-i puţin breton! – mai dori negociatoarea, după care se făcu înţelegerea finală între cei doi.

– Aş mai avea o rugăminte! – îşi aminti colonelul. Aici, fiind staţiune, benzinăria este o necesitate…

– Bine, nicio grijă! – îl asigură partenera de afaceri. Auzi, cine-a fost victima?

– Care victimă? – pierdu şirul domnul Pencev.

– Ziceai că s-a săvârşit un asasinat…

– A, ăla! Neesenţial, o ştoarfă! Avea păr portocaliu…

– Şi aţi prins criminalul?

– Încă nu, da-l găsim noi!… – spuse colonelul pe un ton foarte convingător.

Stabilind să se întâlnească din nou mai pe seară, domnul colonel Pencev porni către arest, pentru a-l pregăti pe Xreader pentru noul său serviciu. Arestatul era proaspăt spălat, primind chiar un săpun parfumat pentru aceasta, în locul obişnuitului săpun de rufe, fu tuns după dorinţele clientei şi, ca o favoare, fu invitat să-şi dea cu spray deodorant sub braţ.

– Ia şi nişte sare, să te speli pe dinţi! – îl îmbie maiorul Melatov. Te-ai mai spălat cu sare?

Xreader nu mai experimentase metoda, dar, având pregătire de inginer, îşi dădu seama imediat că trebuie să lipească un strat de sare pe degetul umezit şi, cu pasta rezultată, să-şi frece dantura. „Prea se îngrijesc ăştia de mine! Oare mă duc la proces?” – se întrebă, în vreme ce-şi igieniza gura.

În final, apăru domnul colonel Pencev, care ţinu să-i dea câteva veşti, relativ bune:

– Sunt indicii că altcineva ar fi autorul crimei, aşa că nu mai planează suspiciuni asupra ta… Totuşi, ar mai fi o problemă… În aceeaşi seară s-a furat un ceas dintr-un imobil, iar tu ai fost găsit în apropiere… La noi, pentru pătrundere prin efracţie şi furt, iei lejer şase anişori, poate chiar şapte, dat fiind că ţi-ai escamotat identitatea, umblând fără acte… Dar, o colegă amabilă, s-a oferit să… să te scoată pe cauţiune, să zicem… Acum, poţi să alegi! Şapte ani în Penitenciar, să te facă ăia femeie penală, sau intri în serviciul domnişoarei şi te-nţelegi cu ea?…

Deşi alegerea nu era una tocmai uşoară, Xreader alese varianta a doua, fără a se gândi prea mult.

– E-n regulă! – spuse colonelul entuziast. Diseară eşti liber şi-ţi poţi intra în… pâine era să zic!… langoş! Uite, eşti şi frumos tuns…

Radiind de fericire, domnul Pencev îi strânse mâna cu căldură celui suspectat de omor până de curând, prilej pentru maiorul Melatov să intervină:

– Domnule colonel, dar, îl lăsăm să plece cu ceasul sustras?…

Blocat o vreme, domnul Pencev îşi reveni curând:

– Ceasul? Bineînţeles că nu, ceasul rămâne aici!

„Mai bine-aş fi încercat să-l vând pe plajă!” – îşi zise Xreader cu amărăciune, dar nu obiectă nimic.

Spre seară, fu prezentat noii sale şefe. Aceasta îl evaluă scurt, după care zise:

– Merge! Păcat că are tunsoarea asta caraghioasă!… I-aţi explicat care-s condiţiile?

– În linii generale… – spuse colonelul, evaziv. Nu era cazul să-i spun prea multe, să nu creadă ulterior că ar avea cine ştie ce drepturi… Vă înţelegeţi voi… De altfel, dumnealui nici nu are acte…

– Şi cum va şofa? – se impacientă tânăra.

– Ei, cum? Cum se şofează! Dacă e vreo problemă, mă suni…

Noaptea-l găsi pe domnul colonel cuprins de-o plăcută surescitare. „Am dat doar 2,85, când cel mai ieftin este cu 3,20!… Şi m-am scăpat şi de suspect în mod elegant… Sunt tare!”. Mai târziu, privi zâmbitor la spectacolul oferit de Cazinoul cuprins de flăcări. „Fată de cuvânt, Adeline, nu s-a atins de benzinărie!…”.

 

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

17 răspunsuri la Colecţionara de coşmaruri – 11

  1. Pingback: Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul necanonic 151 | Ana Usca

  2. Pingback: Decembrie | Ioan Usca

  3. Pingback: 1 decembrie 1918, Unirea Transilvaniei cu Regatul Român, Ziua Națională a României « my heart to your heart

  4. Inspirat si talentat.Felicitari!

  5. Pingback: In afara de fasole! « Cati Lupaşcu. În oraşul de cuvinte

  6. Pingback: La multi ani, Romania! « Hai ca se poate!

  7. Pingback: Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt « Gabriela Elena

  8. La multi ani, Romania!🙂

  9. Pingback: Karl Schmidt-Rottluff (1 decembrie 1884 – 10 august 1976), pictor si grafician expresionist german « my heart to your heart

  10. Pingback: Impact – începuturi « Club Impact

  11. Pingback: Mai apartine Romania Romaniei? « Dum spiro, spero

  12. Pingback: Năbădăiosu` şi jucuriile « Cristian Dima

  13. Pingback: Un viciu rar « Blogul lui Teo Negură

  14. Pingback: Iarna | Per aspera ad astra

  15. Pingback: Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 10 | Ioan Sorin Usca

  16. elena agachi spune:

    Felicitari pentru carte!

  17. Pingback: La multi ani, Romania!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s