Colecţionara de coşmaruri – 14

 

14.

Adresa fiind cunoscută din presă, cei cinci porniră către strada Dora Gabe. De altfel, Cal cercetase zona în prealabil, aşa că-i călăuzi fără să se poticnească şi fără să fie necesar să întrebe vreun străin despre locaţie.

– Ai luat ruleta? – întrebă Cal.

Braa răspunse cu un gest, săltându-şi sacoşa. Ruleta se afla acolo. Era o amintire veche, de pe când lucrase la măsurătorile topografice.

– Eu zic să nu mai măsurăm atât! – propuse Oriana. Instinctul îmi spune că este o încăpere secretă…

„Asta-şi uită bărbatul în faţa acvariului, încurcă Albena cu Varna, da’ are instincte de criminalist! O avea mai mult de trei neuroni?…” – îşi zise Cal.

„Şi mie mi-e cam lene să măsor. De desfăşurat ruleta-i simplu, dar, când s-o strângi la loc, dai la manivelă de faci beşici la degete! Sincer să fiu, mai degrabă aş bea ceva… Însă, iarăşi zbiară Alizee!” – gândi, la rându-i, Braa.

Cerul era de-un albastru imaculat. În încăperea sa secretă, însă, pentru asasin timpul se aneantiză, zile şi nopţi trecând otova, într-o pastă indistinctă… Într-un fel, dacă-l prindem, îi redăm libertatea. În penitenciar ai, totuşi, un program riguros, care te face să te simţi util…” – raţionă Oriana, după ce alcătui în minte şi câteva rânduri pentru noua sa carte.

Asasin arestat în zorii zilei. Jurnalista Iara în prim-planul acţiunii” – zâmbi roşcata,  concepând titlul şi subtitlul unui articol senzaţional.

„Ce frumoasă-i staţiunea sub soarele curat, iar noi mai mult zăcem în taverna aia!… Pretutindeni verdeaţă, larmă de păsări, tencuiala strălucind mistic, sufletul meu făcut una cu armonia Cosmosului! Sper că nu m-am îndrăgostit!…” – se extazie şi, deopotrivă, se alarmă Alizee.

– Frumoasă casă! – remarcă poeta cea scundă, ajungând la numărul 11 de pe strada Dora Gabe.

– Poliţia a sigilat toate intrările… Ce facem? – puse jurnalista cea roşcată o problemă tehnică.

– De regulă, se rupe sigiliul… – zise Cal, uşor ironic.

Intraţi în imobil, cei cinci se simţiră mânaţi de curiozitate, astfel că aleseră să caute mecanismul care declanşează intrarea secretă, renunţând la măsurători. Astfel, puteau vedea în linişte ce se găseşte într-o casă străină dintr-o ţară străină.

– De obicei, aceste mecanisme se declanşează mutând o anume carte din bibliotecă – observă romanciera care, dacă putea sugera că ar fi încercănată în alte ocazii, astăzi arăta de-o uimitoare prospeţime.

– De unde şti de-un astfel de obicei? – se minună Cal.

– Am scris eu într-un roman – preciză Oriana, convinsă că prinderea odiosului asasin se va conforma reţetei după care Marcus l-a găsit pe doctorul Digory, chiar dacă acolo nu era vorba despre un asasinat.

Braa se apucă să citească pe cotoarele cărţilor dintr-o impunătoare bibliotecă şi, din vreme-n vreme, să deschidă câte-o carte.

– Lasă Patristica – îl sfătui Oriana -, trebuie să fie ceva legat de crime!… Regula e asta: întotdeauna cartea care deschide intrarea secretă are o temă înrudită cu fapta celui ce se ascunde. Dacă cel căutat se retrage în laboratorul de chimie, cartea va avea un conţinut adecvat, de pildă Viaţa lui Mendeleev… Şi tot aşa…

Patologia criminală – zise Braa, însuşindu-şi observaţia.

– E bună, încearcă! – se bucură scriitoarea că s-a făcut înţeleasă.

Bărbatul scoase cartea din raft şi… canci! Nu se petrecu nimic.

Crimă şi pedeapsă – făcu Alizee. Uneori, mă gândeam şi eu să lichidez vreo cămătăreasă. Dar, m-am temut să nu mă demasc apoi, la fel ca Rodion Romanovici…

„Ăsta cine-o mai fi?” – se întrebă Cal.

– Tu ai omorât mulţi oameni? – îl întrebă Alizee pe detectiv, acesta strâmbându-se cu înţelesul: „Cine i-a mai numărat?”.

Dintr-o altă odaie, se auzi glasul Iarei:

– Ăsta-i pervers, uite ce are aici! O pisică gonflabilă…

– S-o văd! – zise decis Oriana şi, ajungând la locul unde se afla jurnalista, completă: Asta i-o duc lui Piţi!

– Chiar, să ne luăm din casă ce mai avem nevoie! – găsi Braa şi-o utilitate acestei percheziţii ad-hoc.

– Am găsit! – răsună glasul blondei celei scunde.

Convinşi că este intrarea secretă, toţi se năpustiră spre acel loc.

– Unde-i? – întrebă Cal.

– Aici… – zise, cu simplitate, Alizee, arătând frigiderul. E plin de bere Guinness!

Uşor decepţionaţi, desfăcură toţi câte-o sticlă, domnii recidivând. Câtă vreme au savurat licoarea irlandeză, cei cinci se dedară taclalelor, percheziţia trenând.

– Mă duc să mă piş! – spuse Cal după a doua bere.

„Ce elegant! – îşi zise Alizee. De când îl ştiu pe Braa, el doar se spală pe mâini… După bere, ce-i drept, se spală mai des. Şi, bineînţeles, transpiră!”.

Pentru a nu se mai obosi ridicând capacul closetului, Cal alese să urineze în chiuvetă, aşa cum procedează majoritatea bărbaţilor suficient de înalţi. Pe când jetul oranj începu să alunece în orificiul de scurgere, peretele, cu tot cu chiuvetă, porni să se mişte, astfel că detectivul trebui să se deplaseze după accesoriu, pentru a nu pişa gresia.

– Am găsit intrarea! – le strigă celorlalţi, după ce şi-o scutură şi se încheie la şliţ. Trebuia să te pişi în chiuvetă…

– În ghiuvetă – îl corectă Oriana.

– Mă rog, în chiuvetă… – zise şi Braa.

Ghiuvetă! – se încăpăţână romanciera. N-aveţi decât să-ntrebaţi pe cine vreţi din Piteşti…

– Mulţumim, noi nu întrebăm piteşteni… – se eschivă Braa.

„Câteodată, ca să descoperi intrarea secretă, ai nevoie de un porc!” – îşi zise Iara.

„Deseori, îl suspectez şi pe Braa că procedează aşa! Poate-l prind!…” – se îngrijoră Alizee.

„Doar un bărbat putea deschide uşa… O femeie, cum să poată? Doar s-o facă într-un borcan şi să toarne în ghiuvetă… Că aşa-i zice corect: ghiuvetă!” – polemiză romanciera până şi-n gând, luptând pentru brandul său.

Pătrunzând în locaşul tainic, cei cinci observară că este un întreg apartament. Într-o cămăruţă pestilenţială, dădură şi de-un tip albinos, cu sprâncene decolorate, care se ghemuise în poziţie fetală, auzindu-i pe intruşi.

– Ce vreţi de la mine? Eu sunt artist! – le strigă celor cinci, fără să-i privească.

– Artistul pulii! – făcu detectivul Cal, care în general nu prea preţuia artiştii, cu atât mai puţin când aceştia erau şi ucigaşi.

Pereţii încăperii erau mânjiţi haotic cu materii în nuanţe de brun. Cu greu îşi dădură seama că era vorba despre sânge şi excremente, întinse cu mâna, printre ele fiind trasate linii viguroase în cărbune.

– Ăsta ori are Altzheimer, ori e dus chiar mai rău cu pluta… – observă Cal.

– E artă postmodernă! – protestă albinosul. Nu pricepeţi nimic! E o metaforă, subliniind efemeritatea vieţii…

– Când îţi fut una peste bot – încercă detectivul Cal să-l calmeze -, o să vezi tu cât de efemeră-i viaţa!…

– Tu ai omorât-o pe tipă? – întrebă Braa, deşi faptul îi devenise evident.

– N-a fost o crimă, era body art. Ea mă rugase s-o tranşez! I-am înfipt şi-un os în cur şi i-am tatuat pe fesă o svastică… Era evident, pentru oricine se pricepe, că este modul nostru de a protesta împotriva totalitarismului…

– O să vezi tu îndată în ce mod protestăm noi împotriva artiştilor de căcat… – spuse Oriana, lovindu-l în figură cu o bâtă de oină.

– Nu-l sparge, lasă-l în seama Poliţiei! – medie Cal. Bulgarii nu prea descoperă infractorii, în schimb ştiu să bată! – îşi lăudă el colegii din sud-estul Europei.

– Cine era victima? – mai vru să afle Braa.

– Una, Katrina… N-o ştiam foarte bine… Ştiu că se droga şi, de ceva timp, se îndrăgostise de arta mea…

Cal anunţă Poliţia despre descoperirea asasinului, iar ceilalţi alcătuitori ai grupului constatară cu anume surprindere faptul  că însoţitorul lor este un cunoscut de-al poliţiei locale. Un echipaj sosi la adresă în scurt timp, plutonierul-major Onicikov şi maiorul Melatov părând a fi cei mai autoritari.

După ce se informară asupra cazului, Onicikov recită din Vladimir Golev:

Cu ce licoare ameţitoare m-ai adăpat,

ţinut dăruit cu mure şi păstrăvi,

încât oriunde merg şi pe oriunde trec

simt adierea poienilor tale[1]”.

Plutonierul oftă, ca transpus în alte lumi, apoi se-ntoarse către albinos:

– Asta înseamnă artă, nu să mânjeşti pereţii cu căcat!…

– Până diseară – aprecie Melatov -, dumnealui îşi va schimba radical concepţiile despre Kalokagathia… Nu-i aşa? – îl întrebă direct pe asasin.

Albinosul cunoscând, ca orice locuitor al Albenei, faima lui Melatov, nu mai replică nimic, preferând să tremure. „Mai bine mă făceam inginer!” – îi mai trecu prin minte un gând răzleţ.

Pornind către arestul Poliţiei, domnul plutonier-major Onicikov îi felicită pe cei cinci pentru perspicacitatea dovedită, însă, din motive încă neclare, îi vorbea mai mult jurnalistei celei roşcate, pe care-o şi invită la un restaurant.

– Sigur, venim! – acceptă aceea invitaţia.

„Văleu! Ăştia vin în haită… Acum, asta e, am pus-o!” – se posomorî plutonierul.

– Ce fel de artă zici tu că faci? – îl întrebă Melatov pe albinos, într-un preambul al anchetei.

– De tot căcatul… – mărturisi acela, manifestând semne evidente de îndreptare.

– Ăsta, în treizeci de ani, o să iasă mieluşel!… – spuse maiorul cu mândrie, subliniind succesele reeducării penitenciare din ţara sa.

Onicikov părea să nu-i mai acorde nicio atenţie arestatului:

Mă rog de tine, zi, să n-asfinţeşti!

Nu mă lăsa în umbra rece-a serii,

Nu-i timpul de odihnă încă. Nu-i

Nici ceasul încă de-a visa în perne.

Cu mâini neliniştite eu te rog:

Nu-ţi strânge alb catargul zilei încă!…[2]

– Liliana Stefanova… – preciză plutonierul, privind-o pe Iara edificator.

„Sper că ăsta n-o să ne bolânzească cu poeziile toată seara!…” – nădăjdui ziarista, tulburată din redactarea ştirii despre senzaţionala arestare a odiosului asasin din Albena.

Cum Alizee se interesă de soarta celuilalt suspect, reţinut cu câteva zile în urmă, Oriana avea să afle cu stupoare de la maiorul Melatov amănunte despre soţul său:

– A, ăla care-a apărut şi-n ziar? Nu mai e la noi, a fugit cu o femeie… Dar, nici nu făcuse mare lucru, doar a furat un ceas…

„Nărodul! Ceas chiar avea la el, ce-i mai trebuia?… Numai prostii face! Şi-acum, cine ştie cu cine s-a mai încurcat!… Eu i-am zis de nenumărate ori: Tu n-ai să sfârşeşti bine, cu apucăturile astea ale tale!” – gândi romanciera, chipul posomorându-i-se din nou.


[1] Începutul poemului Cu ce licoare

[2] Liliana Stefanova (n. 1929), începutul poemului Invocaţie către zi.

 

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Colecţionara de coşmaruri – 14

  1. Pingback: Premiul II « Club Impact – Mereu împreună

  2. Pingback: Sfântul Nicolae | Ioan Usca

  3. Pingback: Narcise comestibile de Moș Nicolae « Mirela Pete. Blog

  4. Pingback: Jos mafia portocalie ! «

  5. Pingback: Poveste de vis (16) « Blogul lui Teo Negură

  6. Pingback: Principalul obiectiv pentru 2012 al PD-L este o alianta cu PNL. Obstacolul principal este Crin Antonescu « Hai ca se poate!

  7. Pingback: Parfum de iarnă « Mirela Pete. Blog

  8. Pingback: Nu-mi pasă « Cristian Dima

  9. Pingback: Antenele si Realitatea TV fac opozitie in locul PSD si PNL zice Udrea « Dum spiro, spero

  10. Pingback: Giorgione (1477 sau 1478 – 1510), pictor italian venețian « my heart to your heart

  11. Pingback: Cu scântei… « Gabriela Elena

  12. Pingback: Tinerețe fără bătrânețe | Per aspera ad astra

  13. Pingback: Comentarii la Cartea Cântarea Cântărilor – 1 | Ioan Sorin Usca

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s