Colecţionara de coşmaruri – 20

Coperta: Adina Olivia Huţanu

.

20.

Visându-se în centrul atenţiei mass-media, ca descoperitoare a odioşilor asasini, jurnalista Iara decise să-şi împrospăteze roşul coamei bogate, devenit cam tern, optând pentru o nuanţă strălucitoare de lac garanţă. Tubul de vopsea ales avea, însă, prospectul în bulgăreşte, astfel că ziarista îşi zise: „Doar m-am vopsit de atâtea ori, ştiu cum se face, n-am eu treabă cu tâmpeniile lor de instrucţiuni!”. Ceva, însă, fu diferit faţă de dăţile trecute, astfel că, în locul strălucitoarei garanţe, Iara se pomeni cu un brun-cenuşiu insipid şi mat. Desigur, noul aspect nu era în măsură s-o bucure, astfel că merse în bar, pentru a cere şi opiniile celor din grup.

– Cum îmi stă? – o întrebă pe romanciera Oriana.

– Interesant… – răspunse aceea, după o vreme.

„Ca un cur!” – îşi zise, concomitent, în gând, cu ceva mai multă sinceritate.

– Nu, pe bune, cum îmi stă? – îl asaltă ziarista şi pe Braa.

– Îţi dă o notă de distincţie… – improviză bărbatul. Puţin te maturizează, dar te face să pari mai sigură pe tine, mai impunătoare…

Oarecum înseninată, Iara se îndepărtă pentru a mai obţine şi alte păreri, însă nu suficient de mult cât să nu-i audă pe cei doi colegi deja interpelaţi izbucnind în râs.

– Mamăăă! Mor! – articulă Oriana printre hohote. E de pus la Gazeta de perete, la secţiunea: Nu faceţi ca ei!…

– Zici că-i Baba-Yaga… – găsi Braa un corespondent din folclorul rus.

Alizee apăru în bar şi, privind-o contrariată pe jurnalistă, o întrebă abrupt:

– Ce dracu ţi-ai mânjit aşa părul? Şi-ţi mai iese şi coşul ăla lângă nas…

Iara-şi pipăi îngrozită obrazul, simţind nodulul dureros ce promitea să izbucnească în viitorul apropiat, izvor de urâţenie ignorat până atunci.

În acest moment apăru şi exuberantul Cal, salută pe cei prezenţi şi-şi reluă obişnuitele obsesii:

– Mergem astăzi să vedem locul crimei? Dar, Iara n-a coborât?…

– Uite-o aici! – îi zise, mirată, Alizee.

Detectivul îşi privi o vreme colega în tăcere, având întipărită pe chip o nedisimulată stupoare, după care izbucni în râs, reîmprospătând şi starea ilară a lui Braa şi-a Orianei.

– Cinderella! – îi veni în minte detectivului un alt personaj de basm.

– Iau şi ruleta? – interveni Braa, mai mult pentru a schimba vorba.

– Ia-o! – răspunse Cal, dintr-un motiv similar.

Grupul porni către strada Liubomir Lencev, fiecare gândind la ale sale, ca de fiecare dată.

„Perspicacitatea jurnalistei Iara a dus încă o dată la descoperirea…” – gândi fosta roşcată, posomorându-se brusc şi retezându-şi propriu-i entuziasm. „Mda, şi-mi trântesc ăştia o poză mai ceva ca peretele mânjit cu excremente de albinos… Dacă-mi pun ceva pe cap? Să caut ceva, vreo şapcă de firmă… Însă, la atâta coamă, ce şapcă să-mi iau? Gata, mă tund scurt!”. Pe când se calmă oarecum, un alt gând o fulgeră: coşul! „Parcă totul complotează împotriva mea!…”.

„Marcus se fofila prin sideful matinal. Gabriel îl sunase şi-i spusese că fusese cel mai oribil asasinat pe care-l cercetase… Scârţ! Sunase, spusese, fusese, cercetase… Dar, Doamne iartă-mă, cum să eviţi timpul ăsta stupid? Mai văd eu… Ajuns la locul masacrului, Marcus fu izbit de un miros greu, bizar… Acum, până şi mirosul e bizar… Mai bine mă gândesc la altceva… Oare pe unde-o umbla Xreader, nu l-am mai văzut din noaptea de la Royal?…”.

„Inimile au îngheţat ca doi străjeri pe un munte uitat.

Dorinţa s-a aşezat pe o piatră

şi rupe crenguţe uscate.

La ce se gândeşte, nu ştim…

La visele curmate cu lama vibrantă a minţii la jumătate?…[1]

Chiar! Dacă treci printr-un asasinat, şi inima-ţi îngheaţă definitiv, şi visele se curmă iremediabil… Bun, treci într-o altă stare… Dar, mai poţi dobândi acolo pacea? Aş putea dezvolta o proză pornind de la asta… Primăvara nu vine ar fi un titlu potrivit!” – medită Alizee.

„Încă-mi vâjâie capul! Ar fi trebuit să ne dregem tot la Royal, cu o ciorbă de potroace. Atunci, ne-am revenit cu toţii, da’ am preferat să ne-mbătăm la loc! Oricum, Cal pare tip mişto, cel puţin la chefuri…” – îşi zise Braa.

„Ăştia abia se mişcă!” – se irită Cal, încercând din gesturi să-i îndemne pe colegi la un mers mai hotărât.

– Rebecca n-a venit cu noi? – îşi aminti Alizee.

– Nu, a zis că merge să se dea cu parapanta, cică nu-şi strică ea vacanţa pentru un rahat de asasinat abominabil… – lămuri romanciera cea încercănată.

Ajunşi, în sfârşit, pe strada Liubomir Lencev, cei cinci se întâlniră cu plutonierul Onicikov. Poliţia îşi începu tot acum cercetările, ziua precedentă fiind consacrată refacerii.

Domnul plutonier-major salută politicos, ceva mai rece pe jurnalista Iara, pe care n-o recunoscu iniţial.

– Ce are cunoştinţa voastră, e bolnavă? – se interesă.

– Nu chiar… – estimă Cal. Îi iese un coş şi şi-a vopsit părul…

Dumirit despre cine-i vorba, Onicikov cugetă: „Sper că, la beţie, relaţia dintre noi n-a ajuns prea avansată!”. Aerul indiferent al ziaristei îl linişti, însă, într-o măsură.

– E oribil, e absolut oribil! – se auzi glasul colonelului Pencev, care ieşea schimonosit din imobilul tarat.

– Sunt de optsprezece ani în Poliţie, dar aşa ceva n-am văzut! – îi ţinu isonul maiorul Melatov, care ieşi la rându-i din locuinţă.

Devenită curioasă, Oriana intră în incintă, ceilalţi rămânând să aştepte un semnal, răgaz pentru a-şi mai face curaj. Feţele desfigurate de groază şi repulsie ale celor doi poliţişti vechi, însă, le spulberă, în mare măsură, entuziasmul iniţial. Romanciera zăbovi destulă vreme la locul asasinatului, dar ieşi într-un târziu cu o mină liniştită:

– Într-adevăr, este oribil, însă nu din cale-afară… – spuse pe un ton apatic. Cred că-i vorba tot despre ceva artişti postmoderni, organele mai mici fiind retezate şi vârâte-n esofagurile victimelor, iar intestinele sunt întinse prin toată casa, asemenea unui ghidaj pe o hartă. Bine, ca să împănezi membrele cu dinţii smulşi, trebuie să fii dus bine de-acasă şi, în mod cert, să nu ai altceva mai bun de făcut…

Expunerea avu darul să-i liniştească pe ceilalţi membri ai grupului, aceştia înţelegând că nu au de-a face cu niciun fenomen paranormal. Deşi nimeni nu rosti asemenea supoziţie, ea se insinuă în sufletele celor mai mulţi, de nu se ştie unde.

– Uite, un ochi a ajuns până aici! – observă Iara un glob ocular pe alee.

Reamintindu-şi şirul de ghinioane din acea dimineaţă, gazetara cu părul mat şi stupid cenuşiu lovi acea rămăşiţă cu mânerul umbrelei, luată preventiv, în maniera jucătorilor de golf. Ochiul porni să descrie o curbă prin aer, oprindu-se în fereastra unui apartament de la cel de-al doilea etaj al unui bloc învecinat.

– Bă, care dai cu ochi? – se răsti o femeie destul de trecută, figura mătăhăloasă făcând-o să pară mai oribilă chiar decât abominabilele asasinate din interior. Vreţi să vin la voi? – continuă matahala pe un ton respingător.

– Bă, tu aşa vorbeşti în prezenţa organului? – interveni domnul plutonier-major Onicikov, vexat.

– Organul să ţi-l bagi în mă-ta, necioplitule! – plusă arătarea.

Ultima replică îl indispuse vădit pe maiorul Melatov, care porni după recalcitrantă, revenind cu oribila făptură după vreo zece minute. În mod inexplicabil, femeia părea să fi abandonat tonul impertinent, hălcile-i faciale străduindu-se să abordeze ceva sugerând o mină umilă.

– Asta-i tăinuitoare! – informă Melatov, în special pe domnul colonel Pencev. Cică, dumneaei locuieşte aici, dar n-a auzit nimic alaltăieri, când s-au comis asasinatele…. Zice că se uita la Pasiuni mistuitoare…

– Episodul 312 – preciză aceea.

– Gura! – i-o reteză Melatov. Păi, şi acum îţi mergea măgăoiaia, era 317 deja! Acum ai auzit un rahat de ochi, da’ strigătele inimaginabile, inumane, ale victimelor, nu le-ai auzit! Normal că nu le-ai auzit, dacă faci parte din grupul de asasini! Şi figura te arată că eşti o ucigaşă cu sânge rece, mânată doar de patimi diabolice! O să vezi tu ce-nseamnă să insulţi organul!…

---

[1] Începutul poemului Primăvara nu vine din Cartea de sidef.

 

Publicitate