Colecţionara de coşmaruri – 27

 

27.

 

Grupul celor cinci, căruia li s-au alăturat Rebecca, Adeline şi numeroşi lucrători de Poliţie, purcese în toiul nopţii la operaţiunea de prindere a odioşilor asasini. Conform unui informator, aceştia se instalaseră pe plajă, într-un cort.

– Vor să fugă la turci în timpul nopţii! – opină colonelul Pencev.

Iara se îngrijoră:

– Dar, dacă au fugit deja?…

– Nicio grijă – făcu sigur pe el colonelul -, băieţii noştri sunt deja pe poziţii!

Cum în cort nu părea să se petreacă nimic interesant, romanciera Oriana îşi zise că nu are rost să asculte sforăiturile asasinilor, astfel că intră în clădirea Operei.

„Bulgarii ăştia chiar că-s nu ştiu cum!… Se pun să facă Opera în mijlocul plajei, când nici în capitală nu se înghesuie lumea la aşa ceva… Bun, înţeleg să aduci nişte trupe dance, şi să organizezi noaptea un spectacol! Dar, Operă? Că doar n-o să meargă bişniţarii noştri la Borodin! De fapt, ce-mi bat eu capul? Treaba lor! Minte de grădinari…”.

În sala de spectacole, scriitoarea fu mişcată de sunetul propriilor paşi, ca şi de obscuritatea incintei, în care scaunele îmbrăcate în catifea vişinie păreau oarecum vii. „Este firesc ca o sală de spectacole să aibă o bună rezonanţă… La fel, întunericul predispune la iluzii vizuale” – îşi spuse Oriana, căutând o explicaţie ştiinţifică stărilor bizare ce-o încercau.

Ajunsă în fosa orchestrei, încercănata vizitatoare nocturnă observă, în lumina palidă pătrunsă de nu se ştie unde, că parte dintre instrumentele muzicienilor fuseseră lăsate acolo.

„Întotdeauna am visat să concertez” – gândi scriitoarea, deşi această dorinţă îi fusese atât de bine ascunsă încât o descoperi abia acum, pusă faţă-n faţă cu siluetele reci ale instrumentelor. Îşi alese un clarinet şi, suind pe scenă, porni să cânte glissando-ul de început al Rhapsody in Blue de George Gershwin.

– Superb! – se auzi din sală un glas entuziasmat, însă zgrunţuros, acompaniat de plescăitul unor aplauze.

Cum două reflectoare porniră să lumineze, într-o lumină verzuie Oriana zări ca un fel de copil. „Este cel mai oribil copil pe care l-am văzut vreodată! De fapt, n-am întâlnit nici măcar ceva să se apropie cât de cât de aşa hidoşenie…”.

Cu un chip asimetric, mica făptură avea ochii minusculi, sugerând nişte bomboane, încadrând aproximativ un nas borcănat ce se scurgea, de pe streaşina buzei, direct în gura băloasă.

„Ăsta nu mai trebuie să scoată din nas şi să bage-n gură, îi curge de-a dreptul, zici că are o instalaţie specială…” – aprecie romanciera.

Urechile semeţite spre tâmple ale făpturii erau înfundate cu dopuri de vată. „Mai bine, cine ştie ce-ar mai fi curs şi de-acolo!” – punctă femeia în gând.

Înalt de vreo doi coţi, copilul purta doar o cămaşă de o lungime aproximativă, ce i se sălta necuviincios în răstimpuri. În locul scârbavnicului mădular avea un fel de excrescenţă în formă de piersică, cu mult mai scârbavnică decât ar fi fost decent.

– Cu cine semeni tu, micuţule, cu Quoasimodo sau cu Frankenstein? – decise scriitoarea să facă puţină conversaţie cu neaşteptatul spectator.

– Cu prinţul Sior[1] – răspunse arătarea, ironia replicii fiind evidentă. Cu părinţii, cu cine-ai vrea să semăn?…

– Şi părinţii-s bine, sănătoşi? – plusă Oriana.

– Sunt morţi demult! I-am lichidat când au început să mă abuzeze sexual… De câte ori încercam să spânzur pisica, mă pedepseau lovindu-mă cu creionul peste piersică, adică…

– Da, m-am prins! – îl întrerupse clarinetista. Totuşi, nu ştiai că, dacă-ţi omori părinţii, nu ajungi în rai?…

– Mda, că-n rai o fi plin de arătări ca mine!… – pufni interlocutorul.

„Şi asta-i drept! De altfel, e suficient să-i vezi mutra ca s-o asociezi cu Giudecca, punctul cel mai adânc al lumii infernale. Chiar, l-aş mai relua pe Dante!… Se spune că traducerea lui Răzvan Codrescu[2] ar fi cea mai faină de până acum…”.

O vreme, convorbirea trenă, după care gnomul cel oribil întrebă abrupt:

– N-ai vrea să mă înfiezi?

– Sincer, nu m-am gândit la asta… – evită încercănata un răspuns categoric.

– De ce? Din pricina aspectului meu infect? Par murdar, dar nu sunt chiar aşa… De pildă, eu nu merg la closet… Uite!…

Săltându-şi cămaşa, abominabila creatură îi arătă Orianei un fel de tub înnodat care ţâşnea din pântece, pesemne un rest de cordon ombilical.

– Pe aici îmi fac nevoile, am ca un fel de cloacă, cum au păsările. Când îmi vine, deznod şi-mi dau drumul, de regulă în cutiile poştale…

Romanciera zâmbi, alcătuind în minte o listă de cunoscuţi cărora o astfel de poznă li s-ar fi potrivit.

– Ai putea – continuă abjectul pitic – să mă iei cel puţin în slujba ta! Ţi-aş rezolva toate treburile murdare…

„Ce treburi murdare? Adevărat, uneori aş vrea să-mi căsăpesc vecinii, umplând pereţii cu creierii lor şi înfundând canalizarea oraşului cu intestine şi măruntaie, dar astea-s simple gânduri cu care se desfată orice om normal, până la faptă mai e ceva cale…”.

– Uite, sunt aici patru indivizi într-un cort… Chiar pe plajă… – zise totuşi.

– Îi ştiu! – scurtă repugnantul copil cuvântul. Urdurosul, Căpşună, Teofob şi Geomizd…

– Păi, ăştia-s bloggeri! – remarcă Oriana cu surprindere.

– Bloggerii pulii! – concluzionă pocitania. Mă rog, tehnic vorbind, poţi zice şi aşa… Ce-i cu ei, vrei să-i lichidez?

– Nu chiar… – făcu femeia. Mă gândeam la o corecţie minimală…

– În regulă! Să mergem! Ia şi pentru mine o vioară din fosă.

– Cânţi la vioară? – întrebă romanciera surprinsă în mod plăcut.

– Draci! Da-mi place să le sparg de stânci! E romantic…

„De fapt, ce descrie spurcăciunea se apropie mai mult de Romantism decât filmele americane care şi-au împropriat termenul. La tembelii ăia, romantismul e tot una cu babardeala, vorba Rebeccăi!”.

Ajunşi pe plajă, odiosul paricid se apucă să meşterească ceva şi, până a se dumiri însoţitoarea sa, cei patru erau turnaţi în ciment până la gât.

– E gata! – zise hidosul avorton. De acum, poţi să-i hrăneşti cu bunătăţi, cimentul nu permite nici să defece, nici să micţioneze… Sau, te poţi amuza cu ace înroşite… – mai sugeră inumana creatură bizară, cu un rânjet înfiorător.

– Să vezi, băi, ce-ţi facem când scăpăm de aici!… – ameninţă Căpşună.

– Când scăpaţi, puteţi să-mi sugeţi şi piersica! – glumi groaznicul pitic, dar sensul replicii sale scăpă celor patru prizonieri.

„E nostim – îşi zise romanciera -, însă, e coşmarul lor, nu al meu!”.

 

Oriana se deşteptă indispusă, constatând adormise pe plajă. Deja, nopţile deveniră mai reci, amintind de apropierea toamnei.

– Aţi adormit, doamnă! – zise în şoaptă maiorul Melatov. Bine că nu aţi început să sforăiţi, că v-ar fi auzit infractorii…


[1] Personaj din romanul Şarama.

[2] Dante, Divina Comedie, Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006.

 

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Colecţionara de coşmaruri – 27

  1. Pingback: Poveste de vis (18) « Blogul lui Teo Negură

  2. Pingback: Cascadă de gânduri « Cristian Dima

  3. Pingback: Scrisoare iernii « Gabriela Elena

  4. Pingback: Visuri colorate | Per aspera ad astra

  5. Pingback: Annabel Lee | Ioan Usca

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s