Colecţionara de coşmaruri – 29

 

29.

„Nu văd nimic, sau văd întunericul dens?” – se întrebă Oriana, închisă într-o debara de către ceilalţi, aparent fără motiv. Absenţa oricărei privelişti era compensată de puternice senzaţii tactile, păienjenişul dens lipindu-i-se în păr, pe faţă şi pe mâini, ca şi pe veşminte, dar acest ultim aspect putea fi ignorat momentan. Printr-o uşiţă batantă, precum acelea montate pentru pisici, i se strecură un blid din aluminiu.

– Ţine-aici, bă, apă! – se auzi glasul maiorului Melatov.

Arsă de sete, încercănata romancieră se repezi la recipientul pe care-l simţi unsuros, şi-l duse la buze cu frenezie. În locul senzaţiei întremătoare, femeia se simţi străbătută de-o pâclă scămoasă, care-i spori suferinţa.

– Ţi-am pus, bă, pilitură de fier şi amoniac, ca să moară microbii! – preciză maiorul, după care încăperea alăturată fu zguduită de hohotele de râs ale tuturor participanţilor la acea noapte zbuciumată.

„Se aud până şi grohăiturile condamnaţilor!” – remarcă Oriana cu surprindere, după care fu cuprinsă de-o tuse sfâşietoare.

– Cu grijă, doamnă, cu grijă… – rosti colonelul Pencev, cu glas delicat. Să nu vă vărsaţi maţele! Puţină răbdare, şi vi le vărsăm noi…

Râsete crude acompaniară aceste spuse. Încordându-se până aproape de limita puterilor ca să-şi reţină tusea, Oriana căută să asculte cele ce se discutau în încăperea alăturată. „De fapt, pentru mine, ei sunt în încăperea anexă! Ei, mă amăgesc!… Parcă coteţul ăsta se poate numi încăpere?…”.

– Cică noi mergem să stăm la pândă – răzbătu vocea domnului plutonier-major Onicikov – şi, când mă uit, asta dormea tolănită pe nisip, ba mai şi plescăia de parc-ar fi mâncat caviar!…

– Aşa face ea tot timpul! – interveni Xreader. Şi, după aia, zice că eu sforăi!…

– Poate că acum ar mai vrea şi partea ei de recompensă! – se auzi vocea plină de-o ironie înveninată a ziaristei Iara.

– Mda, o s-o recompensăm de n-o să-şi poate duce recompensa! – replică Cal, cu o răutate rece.

– Mie, sinceră să fiu, mi-a displăcut din primul moment! – punctă Alizee. Să-ţi uiţi bărbatul în faţa unui acvariu, parcă-i prea de tot! Dacă era şi el, sărmanul, în vreun băruleţ, ori la masaj erotic, imediat îşi amintea de el şi-l scotea afară în şuturi!…

– Aşa mi-a făcut la Bucureşti! – confirmă soţul cel chilug.

„Mai şi croncăne, neruşinatul! Dacă nu-l scoteam, cine ştie cu ce boli îmi mai venea acasă!” – cugetă scriitoarea în cuşca sa insalubră.

– Eu am ghicit-o cine-mi este madama! De aia-i scriam numai: PRRR, PRRR, ACHTUNG!… Şi-o băgam pe aia cu banana… – răsună vocea lui Teofob.

– Bravo, băi, Belerin Pulerin, sau cum zici că te cheamă! – veni aprecierea maiorului Melatov, însoţită de-o plesnitură scurtă, ca a unei palme trase peste ceafă.

– Eu i-am scris că-i doresc o agonie lungă, zguduită de dureri atroce, şi-am făcut-o comunistă! – plusă Căpşună. Da’ am semnat Emil, că mă pusese la spam…

– Bine ţi-a făcut, futu-ţi mama ta de golan! – îi zise Onicikov, însă tonul său trăda buna dispoziţie.

– Eu i-am zis că-i o proastă şi că nu pricepe nimic din arta postmodernă! – se lăudă şi Urdurosul.

– Şi tu? – întrebă Pencev.

– Eu – se auzi glasul timid al lui Geomizd – nu ştiusem de blogul Orianei, eu înjuram pe alte doamne…

– Să fii sănătos! – îi ură Melatov. Câtă vreme mai poţi să-njuri, tot e bine!

– Nici eu nu prea intram la tipa… – zise Braa. Scrie confuz şi are o mulţime de greşeli!

„Până şi Braa! Măcar, pe ăsta-l crezusem prieten…” – medită romanciera îndurerată.

– Când a ars sediul Parlamentului, oare ce-a căutat Oriana la Sofia? Desigur, este o întrebare retorică… – interveni şi Adeline.

„Adică, eu nu te întreb nimic despre ce-ai făcut tu vreme de patru zile cu bărbatu-meu, şi tu afirmi senin că eu aş fi fost la Sofia, când ştie toată lumea că tu ai fost acolo, şi-ai fost şi la Varna când a luat foc Banca! Oare, cât pot fi oamenii de perverşi?”.

– Parcă numai Parlamentul l-a incendiat? – glăsui Pencev. Da’ benzinăria? Da’ Banca din Varna?…

– Pe mine a vrut să mă oblige să mănânc ciuperci – pârî Xreader – şi, când am zis că nu mi-e foame, m-a fugărit pe casa scărilor cu vătraiul!…

„Nesimţitul! După ce s-a îndopat de-a trebuit să-i vâr degetele-n gât, că-i plesnea pântecele!…”.

– Când eram la Bucureşti, m-a chemat într-un mastodont consumist şi mi-a dat o cafea sărată! – licită Alizee, introducându-se mai adânc în curentul general.

– Mie mi-a pus nu ştiu ce în ceai, de ciudă că n-am lăsat-o să copieze articolele mele! Uitaţi-vă cum mi s-a făcut faţa!… – o învinui şi Iara.

„Ce să spun? Că articolele tale zici că-s scrise de Goethe!… Asta chiar crede că scrie!”.

– Chinezu, de gura ei a fugit! – se auzi intervenţia agresivă a Rebeccăi. Toată ziua îl cicălea, ca o găină care dă cu clonţul tot în acelaşi loc, când a descoperit o gaură în hârtia gudronată a coteţului! Ba că şterge-ţi ochelarii, ba că ţi-ai luat ciorapi de culori diferite, ba că să nu sari cu coarda după prânz, ba că aia, că ailaltă! Şi bietul om mai era şi rănit la cap!…

„Găină eşti tu, matracuco!” – ripostă încercănata cea damnată, în tăcerea propriului cuget.

– Îndată după cununia civilă, mi-a cusut toate buzunarele! – se lamentă Xreader. Zicea: numai derbedeii umblă cu mâinile în buzunare! Zic: Şi actele? Zice: Le ţii în borsetă! Zic: Da’ banii? Zice: Care bani?… Zic: Păi, poate-mi mai iau şi eu o merdenea… Zice: Zăăău? Da’, la o bere cu băieţii nu vrei să mergi? Sau, poate, la curve?…

– Ei, chestii din astea se întâmplă frecvent… – scurtă discuţia detectivul Cal. Vorba e, ce facem cu inculpata? Că, dacă o mai ţinem mult acolo, ne murdăreşte debaraua!…

„Ce s-ar mai putea murdări la cocina asta? Măcar o mătură să fi tras şi ei… Toţi sunt împotriva mea! Din tot Cosmosul, nu doar că nu mă iubeşte nimeni, dar nu e nici măcar vreo fiinţă să nu mă urască!”.

Simţământul părăsirii de către toţi şi toate se insinuă adânc în romancieră, devenind tactil, olfactiv, auditiv, vizual şi gustativ. Trup şi suflet sufereau împreună de-o pâcloasă bucurie sfiorantă. „Singurătatea absolută, părăsirea supremă, injustiţia maximală, tristeţea neţărmurită, suferinţa nelimitată!… Ce beatitudine!”.

 

Zguduită de această fericire terifiantă, Oriana se deşteptă în cafeneaua Standard.

Xreader privi către Melatov şi, săltându-şi umerii, zise nedumerit:

– De la o vreme, adoarme unde-o pui!…

Maiorul simţi nevoia să-l încurajeze:

– Ei, i-o trece şi asta… O fi vreo stare febrilă… Mă, da’ ce fain te-au tuns! Dacă vrei, poţi să vii şi miercuri, fac eu cinste!

 

Publicitate