Colecţionara de coşmaruri – 34

 

34.

Liuba se plictisea. Din întreagă Albena, tocmai ei îi fusese dat să lucreze în barul Hilton, aşezământ care, în pofida numelui pretenţios, era singurul birt sordid din staţiune şi, în consecinţă, deseori era cu totul pustiu de muşterii, iar atunci când se umplea, ziua sfârşea în mod invariabil cu un scandal de pomină. De obicei, la spartul târgului apărea maiorul Melatov cu echipa, îi culegea pe cei căzuţi şi-i transfera în Arestul Poliţiei, unde le aplica o binemeritată corecţie, punându-i pe respectivii să achite tot ce-au spart şi ce n-au spart.

În Hilton era dificil să mai spargi ceva, în afară de sticle şi pahare, pultul barului fiind zidit solid, din piatră de munte, iar mesele din tablă groasă, ca şi scaunele, aveau picioarele adânc înfipte în beton. Astfel, consumatorii se simţeau adeseori stânjeniţi când dădeau să-şi tragă scaunul mai sub masă, însă, cam după al patrulea păhăruţ, cei mai mulţi se obişnuiau să se muleze ei după mobilier (ca să-i spunem într-un fel).

Pentru a nu se răspândi molime, în closet se arunca periodic un strat de praf de clor care, în combinaţie cu urina, emana norişori parfumaţi de acid clorhidric. Vizitatorii îşi puteau proteja încălţămintea cu o pereche de galoşi postată la intrare, însă, în pofida bunelor intenţii, nimeni nu apela la această soluţie, deoarece unul dintre galoşi fusese furat încă de la deschiderea sezonului estival, iar cu celălalt ar fi trebuit să sari într-un picior, fiind dificil să mai poţi urina controlat. Drumul până la pisoar fiind insalubru, cei mai mulţi alegeau să urineze în chiuveta de fontă care, pierzându-şi cotul de scurgere, lăsa lichidul să se reverse liber către grămăjoarele de clor.

În acest ambient îşi petrecea Liuba o zi din două, fie prinzând muşte în încăperea ostilă, fie uitându-se la troglodiţii care se îmbătau, dându-se ulterior în stambă. „Cel puţin, bine că avem televizor!”. Într-adevăr, un televizor color încă mai funcţiona, scăpat prin nu se ştie ce miracol din frecventele bătăi ce se încingeau în aşezământ.

Pe când urmărea un serial în care acţiunea era uşor de anticipat, iar dialogurile nu cu mult mai inteligente decât cele purtate de clientela cârciumii, Liuba fu plăcut surprinsă de sosirea în unitate a unui domn cu alură diferită decât văzuse în mod obişnuit. În vârstă de vreo cincizeci de ani, cu un cap mai mult rotund pe care, cât nu fusese alungat de calviţie, părul deveni argintiu, bărbatul era mai degrabă scund, însă robust. Vestimentaţia, în schimb, vădea o distincţie ce contrasta strident cu ambientul, singură cravata guşă de porumbel putând indica un individ excentric, dacă nu chiar dus bine cu pluta. Ochii de-un verde veronez şi pururi alunecoşi accentuau acest simţământ, ca şi zâmbetul care îngemăna ceva ce-ar fi putut indica bonomie cu o făţişă cruzime.

– Bine-aţi venit!, cu ce vă servim? – îl întâmpină Liuba.

– Să mă uit… – ceru bărbatul un răgaz. Ca să fiu sincer, după aspect, n-aş fi intrat în localul dumneavoastră, dar am eu un fix al meu… Cum vă numiţi, domnişoară?

– Liuba.

– Milton. George Milton[1]. Încântat! Aveţi un nume frumos… Înseamnă, dacă nu mă înşel, iubire.

– Mai degrabă, cea iubitoare, după cum George ar însemna agricultor

Plăcut surprins de conversaţia ce se anunţa, dacă nu inteligentă, cel puţin coerentă, domnul Milton se decise la a comanda un lichior de zmeură şi se aşeză la masa alăturată celei la care se instalase tânăra şi frumoasa ospătară.

– Rămăsesem dator cu o explicaţie… – făcu vizitatorul. Cum mă numesc Milton, pretutindeni unde călătoresc intru în localurile care rimează cu numele meu. Astfel, văzând scris pe firmă Hilton, mi-am zis: Aici e de mine!…

– Interesant! – aprecie Liuba. Şi, călătoriţi mult?

– Am călătorit, mai în tinereţe… De vreo zece ani, însă, sunt internat într-un ospiciu de lângă Londra, aşa că n-am mai prea putut umbla. Acum, de pildă, am fugit…

Liuba râse cu poftă, după care se interesă, mimând îngrijorarea:

– Şi nu există riscul să vă observe cineva dispariţia?

– Riscul, teoretic, există – răspunse grav domnul Milton. Dar, ţinând cont că personalul e alcătuit din englezi – nu ştiu dacă cunoaşteţi acest detaliu, dar englezii sunt dintre cei mai stupizi bipezi! – şi că am pus sub pătură un fel de siluetă, ca să pară că dorm, sunt şanse mici să sesizeze cineva dispariţia mea până când mă voi întoarce… Asta, dacă am să mă mai întorc! Mă gândesc serios să-mi pun capăt zilelor!…

Plăcându-i calambururile şi surprizele, Liuba continuă să se amuze de spusele originalului oaspete.

– Şi de ce v-au internat? – se interesă ea, de dragul conversaţiei.

– După ce mi-am ucis cu bestialitate prima soţie, am îngropat-o în beciul casei… Asta se întâmpla în America, statul Maryland. Recunosc, am făcut aceasta şi dintr-o plăcere diabolică, dar mai mult ca să mă pot recăsători cu femeia pe care o iubeam. După vreo doi ani, însă, m-am îndrăgostit nebuneşte de-o altă femeie. Soţia a aflat şi, având o explicaţie cu amanta mea, şi-au dat seama că nu pot trăi una fără cealaltă. Cum eu începusem să le cam încurc pe amândouă, soţia m-a denunţat, amintindu-şi dintr-o dată că mi-am ucis prima soţie. Povestind anchetatorilor cam ce vă spun acum dumneavoastră, aceştia au hotărât să mă trimită şi la un consult psihiatric. Acolo mi-am intrat în rol şi-am jucat-o pe nebunul, apreciind ca mai confortabilă şederea într-un ospiciu decât într-un penitenciar. Între timp, având eu o fiică din prima căsnicie şi una din cea de-a doua, lucrurile s-au complicat, fata cea mare îndrăgostindu-se de mama ei vitregă, iar fiica cea mică, de fosta mea amantă…

Liuba asculta, prăpădindu-se de râs:

– Ar trebui să vă apucaţi să scrieţi romane! Aveţi o fantezie… Nici Oriana nu le-ar putea născoci ca dumneavoastră… Oriana este o romancieră din România – preciză ea.

– Vă mulţumesc, însă, nu-i nici o fabulaţie în tot ce v-am spus, este purul adevăr!

– Desigur! – aprobă Liuba, străduindu-se să pară serioasă.

– De altfel, astea patru fufe m-au şi determinat să fug din spital. Aflând că sunt toate în Albena, mi-a venit o poftă irezistibilă de-a le poseda pentru ultima oară…

– Şi pe fiice, nu? – izbucni din nou în râs Liuba.

– În primul rând pe ele, ele reprezentau noutatea! Mai mult, era şi-un mod de a remedia păcate mai vechi… Ştiţi, eu sunt descendent al poetului John Milton (1608 – 1674)… Probabil cunoaşteţi Sonetul 19:

Când cuget cum pierdui lumina mea,

Spre jumătatea vieţii, şi că-n mine

Unicul meu talent ce viu mă ţine

Stă sterp, măcar că duhul mi s-ar vrea[2]

– Parcă am auzit… – îl întrerupse Liuba, atrasă mai mult de fanteziile criminalistice ale bărbatului.

– Ei – reveni Milton – acest strămoş al meu a avut multe de îndurat din partea celor două fiice ale sale. George Gordon Byron scria, într-o notă la Don Juan: Se zice că cele două fiice mai vârstnice ale lui Milton îi furau cărţile, îl chinuiau şi-l înşelau în treburile gospodăreşti etc., etc. Simţămintele lui faţă de un asemenea ultraj, atât ca părinte cât şi ca mare cărturar, trebuie să fi fost nespus de dureroase[3]

– Şi fiicele dumneavoastră v-au supărat cam în acelaşi mod? – căută birtăşiţa să revină în contemporaneitate.

– Nu chiar, că n-au avut când, de vreme ce eu am stat mai mult în ospiciu… Abia de le-am cunoscut. Dar, auzind despre legăturile lor nefireşti, chiar de n-ar fi fost vorba despre o mamă vitregă şi de amanta tatălui, mi-am dat seama că, în familia noastră, este un dat să ai parte de fiice nevrednice. Astfel, am venit încoace oscilând între pofta carnală şi mânie… Le-am găsit pe toate patru, închiriaseră un întreg imobil pe strada Liubomir Lencev…

– Ha, ha, ha! Taman unde-au fost omorâte alea patru!… – prinse Liuba să râdă, ţinându-se de abdomen.

– Păi, eu le-am omorât! – spuse demn domnul Milton.

– Fireşte, fireşte! – îl încurajă tânăra, dornică să-i asculte elucubraţiile, mai cu seamă că străinul comandă încă un lichior.

– Revederea a fost destul de rece, dar apoi am decis s-o punem de-o orgie. În timp ce-mi posedam, însă, fiica cea mică, mânia ce mă tortura a reînviat, constatând că-şi pusese piercing sub buric. În plus, alelalte ştoarfe începură să mă persifleze, spunând că şi-un cocoş zăboveşte mai multă vreme la o găină, concluzionând că bărbaţii sunt, pe lumea asta, un adaos nu neapărat necesar…

– Ei, exagerau… – căută Liuba să-l îmbuneze, observând că domnul George – cum ajunsese să-i spună -, pe măsură ce-şi dezvolta izvodirile, începu să le trăiască cu o intensitate nefirească.

– Fireşte că exagerau, dar, ăsta a fost declicul! Am decis, chiar atunci, să le ucid pe toate!

– Tranşându-le cu cruzime, evident… – intră Liuba în joc.

– Asta a urmat ulterior, întâi le-am pus somnifere în băutură şi, după ce-au adormit, le-am tăiat gâtul fiecăreia. M-am întrebat mai apoi: Gata, asta-i tot? Şi mi-a venit ca un fel de ceaţă verzuie şi-am început să le batjocoresc rămăşiţele pământeşti, cum de altfel cred că se cunoaşte din relatările presei…

– Mda, noi, cei care n-am participat, cunoaştem detaliile din presă… – replică tânăra, sforţându-se din nou să pară serioasă. Dar, nu mi-aţi zis: De ce vreţi să vă puneţi capăt zilelor?

Domnul Milton se posomorî:

– Din pricina injustiţiei! Sunt la al cincilea asasinat abominabil săvârşit… La primul, m-au socotit nebun. Acum, umblu nestingherit prin Albena şi nu mă întreabă nici dracu ce caut aici… Pe victime, exceptând amanta, le cheamă Milton, ca şi pe mine, iar eu, George Milton, bat birturile din localitate, merg pe plajă, vântur străzile, şi parcă n-aş exista. La hotel m-am înregistrat pe numele meu: George Milton! Vezi să nu se prindă careva!… Aud că au arestat deja cinci papagali, care au legătură cu crimele cât am eu cu zborurile-n cosmos! Oriunde intru, sunt privit ca un cetăţean onorabil, eventual puţin excentric… Îmi vine, uneori, să urlu: Hei, oameni cu minţile întunecate, eu sunt asasinul pe care-l căutaţi! Apoi, mă stăpânesc… În definitiv, sunt profesionişti plătiţi din banii contribuabililor ca să mă prindă, de ce le-aş da prada mură-n gură?…

– Aveţi dreptate! – întări Liuba. Totuşi, nu văd de ce v-aţi sinucide?

– Ce să mai fac? Am cincizeci şi doi de ani, sunt prea bătrân să ucid în continuare… Apoi, până şi cretinii de la spital vor constata într-un final că am fugit de acolo. Sau, în sfârşit, aşa ar fi normal, nu vreau să le minimalizez imbecilitatea! În plus, eu ucid din vocaţie, nu în scopuri de jaf, iar banii de care dispun sunt limitaţi… Aş mai avea ceva resurse în Statele Unite, dar, în situaţia mea, nu mă pot hazarda să fac operaţiuni bancare… Deşi, aş putea încerca! Dacă ăia de la bancă au tot atâta minte cât personalul ospiciului ori poliţiştii voştri…

Convivul părându-i deja confuz, Liuba dori să schimbe subiectul:

– Totuşi, dacă sunteţi un criminal odios, pe mine de ce nu m-aţi ucis? Doar suntem numai noi doi aici…

Domnului Milton îi scăpă ironia întrebării şi răspunse grav:

– De ce să te ucid? Doar, te-ai purtat frumos cu mine…

Vizitatorul plecă după ce mai bău un lichior, iar Liuba, încă chicotind, îşi zise: „Câte mai sunt în stare să născocească unii, doar ca să se bucure de puţină atenţie!”


[1] Personaj din Colecţionarul de vise de Oana Stoica-Mujea.

[2] Începutul Sonetului 19 este reprodus după Antologie de poezie engleză de la începuturi până azi, ediţie întocmită de Leon Leviţchi şi Tudor Dorin, prefaţă şi tabel cronologic de Dan Grigorescu, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1981.

[3] Citat reprodus după Byron, Poezia (Don Juan), traducere de Aurel Covaci, postfaţă de Dan Grigorescu, note de Lia-Maria Pop, ediţie îngrijită de Dan Grigorescu şi Lia-Maria Pop, Editura Univers, Bucureşti, 1987.

 

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Colecţionara de coşmaruri – 34

  1. Pingback: Va urez tuturor un Craciun Fericit! « Supravietuitor's Blog

  2. Pingback: Crăciun fericit, oameni dragi! «

  3. Pingback: Azi colind « Blogul lui Teo Negură

  4. Pingback: De Crăciun şi zi de zi, fii mai bun! « Gabriela Elena

  5. Pingback: Craciun fericit! « Hai ca se poate!

  6. Pingback: Teste | Ioan Usca

  7. Pingback: Dacă n-ați făcut asta de Crăciun… « Mirela Pete. Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s