Colecţionara de coşmaruri – 35

 

35.

Cercetând camera de hotel în care se cazase teroristul Vik Kariciu, specialist în explozibili, atenţia echipajului de poliţie fu atrasă de laptopul deschis, pe ecranul acestuia aflându-se câteva mesaje pe messenger:

atrocia: sal! c fci?

atrocia: c nu rasp?

– E limpede! – observă Melatov. Primeşte mesaje codate de la Atrocia, îndemnându-l la atrocităţi, fireşte…

– Fii atent şi la cealaltă casetă! – sugeră colonelul Pencev.

Într-adevăr, în cealaltă casetă de dialog instigarea la omor deosebit de grav era cât se poate de explicită:

Scardanelli: Băi, fraiere, eşti acolo?

– Clar, ăsta-i şeful! – concluzionă maiorul Melatov.

– Vezi ce-i zice mai departe!…

Scardanelli: Îţi mai aminteşti?: Ciudat! O tentativă de omor şi nici nu mă arestează, nici nu mă dau în judecată! Înseamnă că mă socotesc nebun. (emoticon cu un rânjet macabru) Bine! Sunt nebun! Dar cei care sub haina de profesori, de magi, de erudiţi, îşi ascund incapacitatea, stupiditatea, lipsa lor de suflet strigătoare la cer, ăştia nu sunt nebuni! Nu sunt nebune nici acelea care se căsătoresc cu nişte babalâci şi apoi îi înşeală în văzul tuturor[1]!

Scardanelli: Băi, faţă, de ce nu răspunzi?

Scardanelii: Ies la Internet Caffe, ne vedem acolo.

– Aşadar – recapitulă Pencev -, ştim acum cine-i coordona pe asasini şi i-am aflat bârlogul! Laptopul se reţine! Chiar îşi dorea Nadia unul…

Melatov simţi că i se întunecă înaintea ochilor, după care reuşi să spună:

– Păi, dumneavoastră aţi reţinut şi BMW-ul… Mă gândeam că poate laptopul…

– Domnule maior, nu ne permitem să ne jucăm cu dovezile unui caz de o asemenea gravitate! – replică superiorul cu răceală.

„Futu-ţi neamul tău de hapsân, că nu te mai saturi! Adică, eu pot să umblu cu Lada…” – gândi Melatov cu o tristă resemnare.

– Să mergem la cafenea! – decise colonelul.

„De te-ai duce unde te trimit eu!…” – completă maiorul.

În Internet Caffe, indivizi dubioşi clămpăneau pe tastaturi în separeuri din placaj, singur fumul dens şi aburii de bere reuşind să învioreze atmosfera. Cu ochiul său versat, maiorul Melatov localiză pe-un individ cu cap pătrăţos, pe ale cărui suprafeţe plane se zburleau şuviţe soioase, întrerupte oarecum de muchii. Pornind decis către suspect, maiorul Melatov aruncă o privire întâi pe monitor, unde putu citi, în grabă, ultimele replici:

atrocia: lai intlnit?

Scardanelli: Nu dau de el, s-o fi dus după topor…

– Bună ziua, sunt maior Oleg Melatov. Vă rog să vă legitimaţi! – îl abordă poliţistul pe suspect, conform procedurilor legale.

Individul privi mirat, îşi trase nasul şi-i înmână organului o carte de identitate. Maiorul citi cu atenţie, apoi îi împuşcă o palmă nemaivăzută instigatorului:

– Aici scrie că eşti Scârnă Velea! De ce pizda mă-tii îţi dai identităţi false şi te recomanzi Scardanelli?…

Adunat de pe duşumea, infractorul reuşi să îngaime:

– E pseudonimul meu literar…

– Daaa? Şi ce anume scrii dumneata? Versificaţii pe pereţii closetelor publice?

– Sunt blogger… – bâigui acela.

– Şi eu sunt poliţist – preciză Melatov. Auzi, tu de mine nu faci mişto!…

– Dar, nu făceam mişto de dumneavoastră… – scânci eminenţa cenuşie a asasinatelor.

– Îl cunoşti pe cetăţeanul Vik Kariciu? – interveni colonelul Pencev.

– Da…

– Şi nu i-ai scris, cumva, că vrei să omori profesori, magi şi erudiţi, pentru că-i consideri incapabili şi stupizi? Frustratule! Pe urmă, dacă erau prinşi, şi-au propus să simuleze demenţa… – ţinu să-şi lămurească colegul.

Suspectul privi năuc, apoi pricepu:

– Ăla era un citat din Unchiul Vania

– Da, da, da… – murmură Pencev. Şi aici, cu toporul pe care urma să-l achiziţionaţi?

– E o aluzie la Dostoievski…

– E clar, îşi bate joc de noi! – spuse, calm totuşi, colonelul. Deci, nu dumnealui a apăsat pe trăgaci, ci Ivan Petrovici Voiniţki! Nu dumnealui a ordonat tranşarea victimelor, ci Rodion Romanovici Raskolnikov! Nu dumnealui şi-a necinstit mama, ci Oedip! Nu dumnealui a înjunghiat cu sânge rece, ci Hamlet! Băi! – se adresă direct infractorului -, Cultura ar trebui să înnobileze, să-ţi lumineze sufletul, să te facă să gândeşti profund! Însă, tu o foloseşti ca justificare pentru faptele tale de psihopat!…

– Psihopat, însă, cu discernământ! – sublinie maiorul o nuanţă importantă.

– Normal că cu discernământ! – îşi reveni superiorul. Doar, el coordonează infractorii prin messenger, se cazează la hotel, are rute bine stabilite… Nu stă cu undiţa în chiuvetă şi nu-şi pune-o cizmă în loc de căciulă, măcar că pe capul lui teşit ar sta şi-un samovar… Luaţi-l! – ordonă apoi celor câţiva gradaţi din echipaj.

– Dar, n-am făcut nimic! – protestă proaspătul demascat.

– Nici noi nu-ţi vom face nimic… – îl linişti Melatov. Doar îţi vom împrospăta puţin memoria, în arest. Presupun că-i cunoşti pe numiţii Căpşună, Teofob, Urdurosul şi Geomizd…

– Numai de pe net – gemu arestatul.

– Normal! Tu eşti lider, eminenţa cenuşie… Doar nu era să te înjoseşti şi să dai mâna cu ei! Oricum, la noi, că ordoni o crimă sau că o săvârşeşti cu mâna ta, tot cu patruzeci de anişori se recompensează… Plus sporul pentru tentativele de evadare!

– Poate n-o să încerce… – presupuse colonelul.

– Cum să nu încerce? După ce-o să-l bulangească toţi tâlharii, supunându-l la chinuri trupeşti şi sufleteşti inimaginabile, negreşit îşi va încerca şansa…

– Asta-i drept! – se corectă superiorul, mai puţin familiarizat cu condiţiile din penitenciar. Da’, auzi nume la el: Scârnă! Pe ăsta l-o fi fătat maică-sa în latrină, crezând că-i căcat…

– Dacă ne gândim bine, nici nu s-a prea înşelat doamna… – conchise Melatov, trăgându-i o palmă peste ceafă arestatului.

În uliţă, se adăugă grupului şi plutonierul Onicikov, care dăduse o tură pe la Standard, cu oarecare treabă. După ce află de la colegi că a fost prins şi coordonatorul din umbră al oribilelor asasinate, cu un aer distrat, recită:

Dumnezeiască eşti! Ca-n rugăciune

La chipul tău eu m-aş uita în veacuri.

Dar nu te mai repeţi.

Şi-aceasta este şi clipa-mi cea dintâi

Şi cea din urmă[2]

Damian Damianov! Ce poet!… L-ai citit pe Damianov? – îl întrebă pe reţinut.

Cum acela nu răspunse, Melatov îi mai lipi o lopată peste ceafă, concluzionând:

– A citit pe pizda mă-si! Ăsta citeşte numai cărţi cu asasini, că-l inspiră…


[1] Citat din Unchiul Vania de Anton Pavlovici Cehov, actul al IV-lea. Fragmentul este reprodus după volumul A. P. Cehov, Teatru, cuvânt înainte de Leonida Teodorescu, Editura Univers, Bucureşti, 1970. Piesa Unchiul Vania este tradusă de Moni Ghelerter şi R. Teculescu.

[2] Începutul poemului Femeie de Damian Damianov (n. 1935).

 

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la Colecţionara de coşmaruri – 35

  1. Pingback: Detoxifiere | Ana Usca

  2. Pingback: Hipnotizati ca sa creada ca le este cald « Supravietuitor's Blog

  3. Pingback: Lumini de Craciun « Supravietuitor's Blog

  4. Pingback: “În peşteră”, de Panait Cerna « my heart to your heart

  5. Pingback: Amprente Literare – volumul 2 «

  6. Pingback: In atentia prietenilor mei: Vizitele si comentariile pe blogul Soniei Lorena inseamna incurajarea furtului. Nu o incurajati pe Sonia Lorena sa fure « Hai ca se poate!

  7. Pingback: Debut « Cristian Dima

  8. Pingback: De ce l-a decorat Basescu pe fostul procuror general Botoş? « Dum spiro, spero

  9. Pingback: Trafic cu Hituri (runda 48) « Blogul lui Teo Negură

  10. Pingback: Tradiţii | Ioan Usca

  11. Pingback: Prima la dreapta, a doua la stânga sau tot înainte? « Gabriela Elena

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s