Tenebre – 4

 

CAPITOLUL IV  – NOAPTE TENEBROASĂ

Aşa cum decise Oriana, Our urma să înnopteze pe coridor, instalat confortabil într-un scaun din nuiele împletite. Pieile diferitelor animale, inutil de enumerat aici, dar, în general, din ordinul mamiferelor, aveau să-i facă piticului şederea şi mai agreabilă. Datorită staturii sale reduse, scăunelul îi păru lui Our un adevărat divan.

Momit de moliciunea pieilor, piticul îşi scoase cizmele şi se tolăni mulţumit. Ceva mai târziu, prinse să se frece cu muchia labei piciorului drept între degetele celuilalt picior. Repetă operaţiunea şi la celelalte degete, apoi schimbă picioarele, frecând asiduu. Fornăind de plăcere, Our era străbătut de fiori voluptuoşi care-i suiau până-n creieri. „Îmi sfiorează[1] neuronii!” – gândi el mulţumit. Frecuşul continuând o vreme, pojghiţe, cruste, ca şi-o pastă negricioasă se desprindeau dintre degetele picioarelor lui Our, căzând precum o ninsoare pe covorul cu modele din ce în ce mai complicate… Cum plăcerea premerge întotdeauna durerii, ajungând să sângereze, piticul se domoli din scărpinat. Brusc, avu o revelaţie:

– Oriana nu vorbea doar ca să se afle-n treabă! Chiar îmi put picioarele!…

Trecătorii ocazionali, destul de rari în acea zi, hanul nefiind aglomerat, înclinau să-i dea dreptate.

 

Oriana şi Alizee deciseră cu repeziciune cum să-şi împartă paturile, însă, ulterior, avură dorinţe antagonice. În vreme ce vrăjitoarea cu cearcăne tenebroase şi rânjet terifiant (sau viceversa) s-ar fi cufundat într-un somn terifiant şi, totodată, reconfortant, blonda însoţitoare şi-ar fi dorit să mai pălăvrăgească o vreme, deoarece dormise peste zi.

Poate greşi aici şi vrăjitoarea care, în loc să tacă mulcom, gândi să facă o scurtă remarcă, neanticipând că o va stârni astfel pe limbuta Alizee:

– Ai pijama cu girafă?

– Îhî! Îţi place?…

– Ştiu eu… De regulă, femeile poartă pijamale cu iepuraşi, ursuleţi, fluturi, floricele… E destul de masculină…

– Da – admise Alizee. Dar, eu am un caracter androgin…

„Ba ai o gură care turuie-ntruna!” – îşi zise Oriana. „Acum, e tot aia! Our ar fi sforăit şi-mi strâmba nasul… Sper că asta nu sforăie! Bine, cel puţin, că nu pute!…”.

– M-am şi parfumat… E parfum de două milioane… Se simte?

– Mda… – se sforţă Oriana. Mişto…

– Ştiai că şi eu scriu? – întrebă Alizee, după câteva momente de pauză. Poezii, mai ales…

– Da? Drăguţ… – mormăi interlocutoarea.

– Vrei să-ţi recit?

– Poate mai târziu… Despre ce e vorba?

– Sunt poeme de dragoste! Într-un ton grav, evoc o iubire imposibilă[2] pe care, deşi o ştim că este de neatins, o căutăm continuu…

„Poate-o cauţi tu, eu aş fi mulţumită dacă m-ai lăsa, dracului, să dorm!” – îşi zise Oriana, ale cărei cearcăne se accentuară într-un mod dramatic, iar rânjetul abominabil îi îngheţă într-o grimasă de neputinţă.

– Uneori, visez că vine prinţul Sior[3] şi mă răpeşte… – continuă Alizee, pe un ton excesiv de entuziast.

– Mda, vine! – răbufni vrăjitoarea.

„Să te-audă Zeii!…” – îşi zise însoţitoarea cea blondă, cufundându-se în vise.

Orianei îi fugise somnul:

– Bine că acum mâni porcii la ghindă, după ce mi-ai futut mie direcţia! Ce planetă! Ce mileniu împuţit!… De fapt, şi la Piteşti, tot căcatu’ ăla… În definitiv, asta-i viaţa! Trebuie să rabzi ba pe unul, ba pe altul, să asculţi fel de fel de fleacuri, te târăşti prin taverne sordide şi hanuri păduchioase, mai scrii nişte tâmpenii pentru o mână de cititori mai neajutoraţi decât tine şi care, după ce se hlizesc prin closete, nu dau pe autor nicio ceapă degerată, mai vin şi somaţiile de la Administraţia Financiară, că nu se mai satură ăştia, îţi mai iei vreun soţ care nu ştie decât să ceară de mâncare şi cămăşi călcate… Mă fut în ea viaţă! Auzi! Cămăşi călcate… De parcă, dacă le-ar purta boţite, n-ar fi tot una, la moaca aia a lui… Ce-ar fi s-o las şi pe elfă în beciurile palatului? Aşa, de chestie, să ştie că nu-s fraiera lor!… Eu sunt vrăjitoare malefică, n-am vreme de toate idioţeniile tuturor raselor!…

Rotind în minte astfel de gânduri, Oriana adormi la rându-i, într-un târziu. Coşmarurile ce-o năpădiră aveau, până la revărsarea zorilor, s-o întărească, redându-i pofta pentru ceea ce, în mod oarecum impropriu, obişnuim să numim viaţă.


[1] A sfiora: verb creat de Oana Stoica Mujea, în romanul aflat în manuscris Dincolo de oglindă.

[2] Aluzie la volumele Gabrielei Savitsky, Cartea de dragoste, Editura Marineasa, Timişoara, 2004 şi Cartea de sidef, Editura Brumar, Timişoara, 2007.

[3] Personaj din Şarama.

 

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Tenebre – 4

  1. Pingback: LA MULŢI ANI, GEANINA! TE IUBESC! «

  2. Pingback: 2010 in review « my heart to your heart

  3. Pingback: Eu şi morcovii « Un blog cu năbădăi

  4. Pingback: La multi Ani celor care poarta numele Sfantului Ion Botezatorul! Celor care sarbatoresc Craciunul pe stil vechi – Craciun fericit! « Hai ca se poate!

  5. Pingback: Declaratiile presedintelui la TVR.Inregistrarea integrală « Supravietuitor's Blog

  6. Pingback: Adrian Sobaru OMUL care a protestat pentru noi toti, RAMELE si VIPERA « Hai ca se poate!

  7. Pingback: Poveste de vis (19) « Blogul lui Teo Negură

  8. Pingback: Mort | Per aspera ad astra

  9. Pingback: Soluţia « Ioan Usca

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s