Tenebre – 17

 

CAPITOLUL XVII – PATIMI DESCĂTUŞATE

Aflând că Şarama a fost furată şi punând aceasta în legătură cu dispariţia fiicei sale, Sorian turbă, pierzându-şi orice brumă de decenţă:

– Să scotociţi tot imperiul şi să mi-o aduceţi aici legată! – tună el către ofiţeri.

Asemenea unui leu în cuşcă, împăratul se foi şi, imaginându-şi că ingrata Photine s-ar afla deja în puterea sa, prinse să fabuleze, spre a-şi  răcori sufletul vitriolat:

– Cu mâinile mele am să-i scot ochii, cu mâinile mele!… Apoi, o să-i smulg nasul cu un cleşte înroşit şi-i retez mâinile cu fierăstrăul! Strop de regret n-are să mă încerce! Strop!… Sunt beat de ură!… O dau la grumi, s-o poştească, căţeaua naibii!…

„După ce-o mutilezi, n-ai decât să ţi-o fuţi tu!” – gândiră cei câţiva ofiţeri grumi aflaţi de faţă.

– O zidesc de vie! – îşi continuă Sorian planurile maladive. Sau, o ferec într-un bou de aramă şi-o învârt pe foc mulcom…

„Da’ un piron în cap nu ţi-ai bate?” – gândi Sworral, un general sperian. „Uite ce dement ne-a condus atâta amar de vreme!…”.

Cuprins de furia clocotitoare, Sorian îşi pierdu obişnuita clarviziune, astfel că îi scăpară amănunte esenţiale. Sfidat de propria sa fiică, începu să fie privit cu alţi ochi şi de către sfetnici şi curteni. Peste noapte, din stăpânul atotputernic în faţa căruia tremurau toţi, aceştia ajunseră să-l perceapă ca pe un ramolit neputincios, batjocorit şi pus la colţ de-o fetişcană care, în opinia celor mai mulţi, nici nu se bucura de cine ştie ce însuşiri deosebite.

Chiar dacă oştile imperiale erau în pragul revoltei, aceasta nu se petrecu deocamdată, fiinţele Cosmosului fiind, în mare măsură, supuse obişnuinţei şi inerţiei. În schimb, se întâmplă că numeroase patrule se împrăştiară prin imperiu, însă, în loc s-o caute pe fugară, se aciuară prin hanuri dedându-se plăcerilor trupeşti, ca într-un neaşteptat concediu de odihnă.

– Dacă aflu că a fugit cumva la onanistul de Sior, îi declar război fătălăului! – mai trânti suveranul, în zilele următoare.

„Declari pe pizda mă-tii, că nu intrăm noi în Pădurea neluminată pentru toanele tale de moş cretin!…” – gândiră generalii sperieni la unison.

Haosul se instaură şi-n rândul trupelor de Poliţie, ca şi între agenţi. Dacă poliţiştii începură să-i aresteze mai mult pe turnători, ca să aibă cu cine juca bâza, agenţii aduceau facturi de decontare tot mai umflate şi, filându-l pe Vrăjitor, începură să se exprime elevat şi să vorbească cu futu-i! Ca de obicei, rapoartele lor cuprindeau numai banalităţi, nejustificându-se cafeaua care, cel puţin teoretic, fusese ingerată.

– Unde bagă ăştia-n ei atâta cafea? – se întrebă Sorian, cercetând catastifele. O să le reduc raţia în mod drastic! – mai chibzui, agravându-şi situaţia.

Curând, suveranul începu să fie mistuit de angoase. Odată cu dispariţia Şaramei, se simţea vulnerabil în faţa lui Sior, chiar dacă putea să fie vorba despre simple legende. Apoi, nu se putu împăca cu gândul că Photine, pe care-o iubise atât, ori, cel puţin, se iluzionase că o iubeşte, s-a răzvrătit împotriva sa. Victime de demult, de care uitase cu desăvârşire, prinseră dintr-o dată a-i bântui coşmarurile, ba chiar şi nopţile petrecute în încrâncenată priveghere.

Deşi se afla măcinat de stări confuze şi porniri contradictorii, Sorian nu era bătut cu leuca-n cap, astfel că sesiză, ceva mai târziu decât ar fi trebuit, că imperiul monolitic de până mai ieri începea să fie cuprins de mişcări centrifuge. Decise, după ce mai chibzui, să convoace o întrunire extraordinară a Sfatului imperial, pentru a fi luate măsuri de urgenţă.

Consilierii, capii Armatei şi ai Poliţiei, precum şi principalii comandanţi ai Siguranţei se adunară în sala tronului, raportând din teritoriu lucruri mai mult decât îngrijorătoare. Prostimea vocifera tot mai insistent, în vreme ce trupele de pază se declarau, cel mai adesea, depăşite de evenimente. În provinciile anexate, starea de lucruri se arăta şi mai gravă.

Sorian prezidă, ca de obicei, şedinţa. Dar, dacă trăsăturile sale păreau oarecând ca cioplite-n piatră, iar privirea sa făcea până şi pe ofiţerii căliţi în războaie să îngheţe de spaimă, acum le apăru ca un bătrân desfigurat de nelinişti, şovăielnic, un tremur al mâinilor vădindu-i decrepitudinea.

„S-a zis cu Sorian al nostru, e ca o balegă!” – cugetară cei mai mulţi.

– Dată fiind evoluţia lucrurilor în teritorii – îşi începu Sorian intervenţia cu un glas ce s-ar fi vrut sigur pe el -, propun să majorăm venitul mediu pe economie cu trei procente, pentru calmarea spiritelor. Totodată, vom abroga decretul privind obligativitatea uniformei, iar în instituţiile de învăţământ vom permite folosirea limbilor fiecărei specii… Vom aduce ameliorări regimului carceral şi, în ceea ce priveşte torturile, vom renunţa la utilizarea plumbului topit… Însă, pentru ca aceste măsuri să nu pară a fi un semn de slăbiciune din partea noastră, vom interzice fumatul în spaţiile publice!…

„Ăsta a luat-o pe arătură rău de tot!” – cugetară ofiţerii. Deşi, în mileniul IV înaintea erei lor obiceiul inhalării de tutun era aproape necunoscut, câte ceva ştiindu-se doar în urma interferenţelor temporale da’ temporare, măsura interzicerii fumatului păru tuturor într-atât de aberantă încât, din acel moment, Sorian îşi pierdu şi ultima fărâmă de autoritate.

Totuşi, din automatism, Sfatul aprobă măsurile împăratului, după care-l lăsară să se descurce cum o şti. În urma acelei şedinţe, cu adevărat devotaţi lui Sorian mai rămaseră doar câţiva fideli, în special dintre grumi. Dar, aşa cum se întâmplă adeseori în Cosmos, tocmai pe aceia îi privea împăratul cu o neîncredere sporită…