Tenebre – 28

 

CAPITOLUL XXVIII – ÎN MIEZUL TENEBRELOR

 

Doar vreo două sute de grumi mai rămaseră loiali lui Sorian, însă aceştia fură lesne puşi pe fugă de puhoiul ce veni asupra Sar’a’labei. Rămase problema împăratului, pe care Sworral şi Jahmm o dezbătură scurt:

– Am putea lăsa să fie linşat – opină sperianul -, ceea ce ar duce la tot felul de probleme ulterioare, existând riscul ca gloatele să se obrăznicească, ori am putea să-l reţinem într-un apartament secret, urmând să-l judecăm, ulterior, conform Legii…

– Care Lege? – întrebă Jahmm, mirat.

– Care-o fi! – ridică Sworral din umeri. Sentinţa e uşor de intuit…

Pătrunzând în palat, mulţimile resimţeau sentimente contradictorii: gândul că orice le este, de-acum, îngăduit avea de înfruntat o anume sfială în faţa sălilor atâta vreme interzise lor şi a însemnelor imperiale.

– Priviţi! – răcni un gloobus. O canapea… Aici, dictatorul viola femei!

„O viola pe mă-ta!” – îşi zise Frrewe, scârbit.

– Iahnie de fasole! E o oală cu iahnie de fasole! – se auzi un glas de soprană. În vreme ce populaţia se zbătea în lipsuri, dictatorul se-mbuiba cu iahnie de fasole! Uitaţi-vă aici, e o oală plină!…

Dacă idealiştii ţineau să se exprime într-un fel oarecare, firile mai pragmatice începură să cărăbănească toate obiectele de dimensiuni rezonabile, nesinchisindu-se prea mult nici de canapea, nici de oala cu fasole.

„Photine, revăzând palatul, fu zguduită de întrebări bizare. Un simţământ anormal de intens crescu în sufletul ei tulburat. Oare în inima sa, îndoctrinată de ură, va mai fi loc vreodată pentru iertare? Această întrebare o sfioră lăuntric…” – îşi începu vrăjitoarea Oriana, în minte, un viitor roman.

Elfa cea roşcată da’ vopsită exersă un reportaj: „Una după alta, sălile enorme ale palatului fură ocupate de manifestanţi. Cei mai mulţi dintre ei se aflau în premieră în situaţia de-a estima ce înseamnă un nivel de trai decent. Tablouri de-o valoare inestimabilă împodobeau pereţii majestuoşi…”.

 

Palatul vibrează-n lumina amiezii,

Fuioare de ceaţă se pierd în neant…

Prozodic ar merge – gândi Alizee. Oare să bag şi rimă? Oricum, poemul ar putea fi inclus în Cartea de coral”.

Our era dominat de alte gânduri: „Mamă, ce săloace! Aici, dacă faci pişi, nici nu se observă… Sigur, în timp, s-ar simţi mirosul…”.

„Aş bea ceva!” – îşi spuse Vrăjitorul, care mai văzuse destule palate, cel de faţă părându-i cam kitsch-ist, atât din punct de vedere arhitectonic, cât şi al decoraţiunilor.

– De acum, toate acestea aparţin poporului! – se auzi de undeva vocea lui Kayux.

– Mă taci, în pizda mă-tii! – replică, prompt, domnul plutonier-major Onix.

 

 

Sworral şi Jahmm îl găsiră pe Sorian în aripa nordică a Sar’a’labei. Suveranul arăta jalnic: Cu ochii injectaţi şi răvăşiţi de spaimă, gârbovit, i se citea limpede pe chip că aproape abandonase orice speranţă, aşteptând, doar din disperare, vreun miracol salvator.

– Mulţimile au pătruns în palat – zise generalul sperian cu răceală – şi, în câteva ceasuri, e de presupus că vor pătrunde şi aici. Ar fi de dorit, împărăţele, să te izolezi în salonul albastru, până ce vom aduce din nou situaţia sub control…

Sorian nu avu nici un fel de obiecţie, supunându-se ca un copil neajutorat.

– Mi-a mai rămas cineva loial? – întrebă cu glas stins.

– Mda, ar mai fi câţiva… – făcu Jahmm. Aş zice, însă, să te mişti ceva mai vioi, că noi mai avem şi de lucru…

O vreme, suveranul îi urmă în tăcere pe ofiţeri. Deodată, simţi gust să-l întrebe pe sperian:

– Ţi-ai scos ghipsul?

– Da, mi-a trecut – răspunse acela. Nu era fractură, doar o entorsă banală. Puţin mă mai jenează când alerg…

– Aha… – zise Sorian, fără vreo noimă.

– Mă gândeam – îndrăzni împăratul după o vreme – să convoc o adunare, să mă adresez direct poporului… Desigur, cetăţenii i-ar condamna pe huliganii care-au produs tulburările!

– Mda, ar fi o idee… – mormăi Sworral. Deocamdată, stai acolo unde-am zis noi. Ai pesmeţi, miere, şi o să ţi se-aducă zilnic apă. Dacă torni apă şi la closet, să o faci cu chibzuială…

Instalat în salonul albastru, Sorian nu păru a-şi fi revenit, cerând să-i fie adus papagalul Piţ.

– Bine, ţi-l trimitem… – spuse Jahmm plictisit. N-ai vrea, cumva, şi-o femeie gonflabilă?…

Sorian nu sesiză ironia şi, amăgindu-se că-şi va revedea papagalul, se trânti pe divan.

Sworral se înduioşă, într-o măsură, de starea fostului suveran, astfel că se stăpâni de-ai mai zice că Piţ a fost mâncat de motanul Liort.

 

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Tenebre – 28

  1. Pingback: Luna de pe cer este mult mai uşor de dăruit decât inima « Gabriela Elena

  2. Pingback: TOXEMIA RĂZBUNĂRII | Madi şi Onu Blog

  3. Pingback: Poveste de vis (22) « Blogul lui Teo Negură

  4. Pingback: Feed-urile mele | alexandrescudaniela.com

  5. Pingback: Hendrick Goltzius (1558 – 1 ianuarie 1617), desenator, gravor si pictor olandez « my heart to your heart

  6. Pingback: Cinci mineri au murit la mina Uricani.Condoleante familiilor minerilor! « Supravietuitor's Blog

  7. Pingback: De la maimuță la iluzie holografică | Per aspera ad astra

  8. Pingback: Reabilitare « Ioan Usca

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s