Indicii anatomice – 13


XIII.

Alternând vinul cu coniacul, domnului plutonier-major Onici îi veni poftă să-şi reamintească de ziua în care-l întâlnise prima dată pe Caius[1]. Socotind că-i mai prudent astfel, îl trimise în prealabil pe erou după ţigări:

– Ne aduci nouă opt pachete de ţigări de foi şi-ţi iei şi ţie un Monte Carlo light… – îl instrui, spunându-i să mai întrebe pe stradă unde-ar fi o prăvălie potrivită.

Rămaşi singuri, puturăm aborda istoria:

– Spune-o tot tu, ca să nu trebuiască să narez la persoana întâi… – mi se adresă plutonierul.

Auditoriul părând interesat, ba, în plus, trăgându-se mai către noi şi clienţi de la alte mese, începui:

 

 

Zi senină

Primăvara-şi are-un parfum al său şi-o prospeţime pe care-ar fi din cale-afară de greu să nu le remarci. De aceea, nu afirmăm aici vreo noutate. Îndeosebi în dimineţile însorite, când adierea rece pogoară, până la noi, miresme ca dintr-un alt tărâm, aproape orice suflet se umple de bucurie şi se lasă pradă reveriei. Desigur, ca pentru a întări regula, există şi excepţii.

Într-o dimineaţă strălucitoare de mai, Caius găsi în bucătărie, din partea Marietei, femeia cu care convieţuia de-un timp, însemnarea lapidară: Am plecat, papagal vopsit! „Măcar, nu mi-a vorbit urât…” – îşi zise Caius, amintindu-şi de Roxana, care-l făcuse ticălos pervers şi labă tristă. Într-o stare incertă, bărbatul (ca să-l numim într-un fel) porni către rutina zilnică, întrerupt fiind vremelnic de alunecarea pe coaja de banană pe care, ca o ultimă atenţie, Marieta i-o strecură sub preşul de dinaintea uşii. „Important este ca, de câte ori cazi, să ai tăria de a te ridica” – filosofă nefericitul, fiindu-i, însă, destul de anevoios să-şi redobândească poziţia bipedă.

Ajuns în stradă, Caius ignoră soarele curat de dimineaţă, atenţia fiindu-i absorbită de locul gol din faţa blocului, loc în care ar fi trebuit să-şi zărească autoturismul. „Mi-a luat şi maşina!” – îi fulgeră prin minte, după care, cum ar fi procedat oricine dintre noi într-o situaţie similară, porni să caute un taximetru, pentru a ajunge în timp util la serviciu. Din fericire, un mesaj primit pe telefonul mobil îl înştiinţă că nu este nevoie să se grăbească, deoarece tocmai fusese disponibilizat.

„Adică, sunt disponibil… Disponibil pentru ce?” – mai murmură Caius în sine, înainte ca mintea să i se golească de orice frântură de gând şi să apuce a orbecăi năuc spre nicăieri. Dar, cum există o logică a complementarităţii în toate, Caius fu smuls din vidul în care se cufundase de conţinutul unei găleţi cu lături care, azvârlită de la o fereastră oarecare de către un cetăţean rămas anonim, nimeri tocmai peste încercatul nostru erou.

Întâmplarea potrivi ca tocmai atunci să se afle-n proximitate domnul plutonier-major Onici care, observând cum zoaiele curg, pe asfaltul proaspăt măturat, de pe respectivul cetăţean, îl invită pe acesta la Secţie, sub acuzaţia de distrugere cu intenţie a mediului înconjurător.

Predându-l pe turbulent domnului maior Biriboacă, după o sumară informare asupra cazului, acela rosti, alăturând asprimii un profund dezgust:

– Uită-te în ce hal arăţi! Pe unde te-ai tăvălit, băi, derbedeule? – Apoi, schimbând tonul, se adresă colegilor: Pe ăsta, ţi-e scârbă şi să-l baţi…

Totuşi, domnul maior îşi birui repulsia şi, cu profesionalism, îi aplică o corecţie elementului poluant, după care-l trimise în curtea instituţiei, însoţit de doi gradaţi, ca să bată covoarele, operându-se curăţenia de primăvară. Supraveghetorii, destinşi, făcură şi puţină conversaţie cu penitentul:

– Şi de ce te-a lăsat aia? O băteai, sau s-a plictisit de tine?…

– Nu ştiu… – murmură Caius, mânuind cu abilitate bătătorul şi stârnind, ritmic, norişori de praf.

Încheindu-se procesul-verbal de contravenţie, Caius urmând să achite o amendă usturătoare, acesta fu liberat.

Revenit, către seară, în apartamentul său, Caius se trânti pe canapea şi, ignorând apa care se scurgea pe perete de la etajul superior, rosti cu un rictus plictisit:

– O zi ca oricare alta!…

Între timp, oamenii ieşiră în oraş, îmbătaţi de mireasma nopţii.

 

 

Abia ne mai oprirăm din râs când, revenind cu ţigările, Caius dezlănţui o nouă criză generală.

– Pe care-aţi zis-o? – se interesă.

– Una cu piticul Our[2]… – improviză Onici.

Autopsierul ceru blinii, făcând apoi concesia să se mulţumească cu un munte de clătite cu umpluturi diverse.

– Pentru purgaţie… – ne explică. Mai adu-ne şi-un rând de vin! – adăugă către ospătar.


[1] Adică pe mine.

[2] Personaj fantasy din scrierile Oanei Stoica-Mujea.

 

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Indicii anatomice – 13

  1. Pingback: Clasa conducătoare globală: miliardarii « Post nubila, Phoebus

  2. Pingback: Picătura şi Oceanul | Raza mea de soare

  3. Pingback: Jan Brueghel cel Bătrân(1568 – 13 ianuarie 1625), pictor flamand « my heart to your heart

  4. Pingback: În cumpănă « VeroVers

  5. Pingback: În cumpănă « Mustăţi lungi, gheare lungi

  6. Pingback: Bal mascat « Teo Negură

  7. Pingback: Lovitura – 3 « Ioan Usca

  8. Pingback: “Televiziunile manipulează”, spun ei « Supravietuitor's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s