Lovitura – 4

IV.

            Victor păru decis să plece la Caracal în mai multe rânduri şi se răzgândi tot de-atâtea ori. Se învăţase static, după repatriere, şi perspectiva unui drum cu trenul avu darul să-l inhibe. Într-o doară, căută Mersul Trenurilor pe Google. Erau destule posibilităţi de-a porni către Caracal, însă una-i atrase atenţia.

            „Au şi InterCity!” Posibilitatea unei călătorii la vagonul restaurant îl învioră. „Aş ajunge la şase… Numai bine mai pierd vremea într-un bar până pe la zece, iar către miezul nopţii pot da lovitura şi mă întorc cu acceleratul de şapte…”

            Planul fiind alcătuit, Victor se pregăti de acţiune. Nu avea nevoie de prea multe ustensile pentru spargere, mai important fiind aparatul de fotografiat. „Dacă trântesc toate vreascurile alea în sacoşă, nu mai rămâne nimic din Prometeu. Aşa că va trebui să am o imagine ca să-l pot reconstitui aproximativ… Că nu putea ţăcănitul să-l facă cel puţin dintr-o bucată, ca să-l poţi fura fără să-l strici!”

            Ceasul plecării către gară îl găsi încă ezitant, dar promisiunea unei nopţi cu greieri – cum presupunea a fi în Caracal – îl făcu să pornească. Urma să afle la faţa locului unde se găseşte edificiul vizat. De altfel, avea timp berechet, şase ore pline. Plus că, la nevoie, putea da lovitura mai către dimineaţă.

            Vagonul restaurant era destul de liber, cei mai mulţi călători preferând să-şi ia câte-o bere la cutie şi să se înghesuie în closet, unde se putea fuma. „Ar fi trebuit să facă şi-un fumoar, să ai unde să te pişi!” – gândi Victor, amuzându-se.

            În Videle, trenul se intersectă cu un accelerat, iar bărbatul fu neplăcut surprins s-o vadă pe Violeta în trenul ce sosea din direcţie opusă. „A fost la Caracal, căţeaua, nu putea să mai aştepte! E fascinată de Prometeu…” Femeia nu-l observă. „Mai bine, stricam din surpriză!”

            Ajuns în Caracal, Victor nimeri, după o scurtă plimbare, în restaurantul Clasic. Fu plăcut surprins nu doar de verdeaţa împrejmuitoare, ci şi de interior. „Slavă Domnului, nu-i ca la Strehaia! Aici, cred că se poate şi mânca…”

            Cum un domn de la o masă alăturată îi ceru un foc, Victor îl servi cu amabilitate şi, observând că acela are bricheta pe masă, înţelese fulgerător că individul are chef de conversaţie. „Perfect, tot am nevoie de câteva indicaţii!”

– Îmi place în Caracal! – începu. Mă temeam să nu fie ca-n Strehaia…

– Nici vorbă! Aici avem de toate… Nicăieri în lume nu se mănâncă aşa de bine ca-n Clasic!

– Oare nici în Banat? – plusă Victor, mai mult ca să nu treneze discuţia.

– Ba, la ei mai găseşti, dar tot în localuri deschise de ai noştri. Emil, de pildă, a avut restaurantul Mioritic în Timişoara… Îl ştiţi?

– N-am fost în Timişoara.

– Nu de restaurant zic, de Emil!

– A, pe Emil? Nu cred că-l ştiu…

– Cea mai bună ciorbă de burtă la el era, da’ tot nu-i ca cea de aici!

Cum băuse cam mult pe tren, mai ales după ce-o zări pe Violeta, Victor se lăsă ghidat de străin şi ceru o ciorbă de burtă.

– Aveţi şi muzeu de artă aici? – întrebă după o vreme.

– Nu-i chiar muzeu de artă, dar, în cadrul Casei de Cultură, funcţionează Muzeul Romanaţiului şi are şi secţie de artă. Ce-i drept, toţi îi spun Muzeul de Artă. Se fac şi nunţi acolo… Ieri a fost o poznă, în toiul unei nunţi a prins-o mirele pe nevastă-sa că se pipăia cu taică-său…

– Cu al miresei?

– Nu, cu al lui! Şi i-a trântit în cap cu Prometeu, o tâmpenie expusă acolo, că-i nu ştiu ce expoziţie… A ieşit tămbălău mare!

„Futu-i!” – îşi zise Victor, dar se stăpâni şi întrebă unde e situat muzeul. „Dacă s-a dus naibii Prometeu, fur Dedublare, că doar n-am venit degeaba!”

Adevărul este că străinul, în naraţiunea sa, combină datele dintr-un film cu discuţiile acute într-un alt birt şi cu cronica zărită în fugă în foaia locală, în care era prezentată expoziţia lui Ilie Izbiceanu. Victor nu avea de unde să bănuiască acestea şi, chiar dacă-i ştia pe sudişti de mitomani – în fapt, nici el nu era tocmai o excepţie de la regulă! -, îşi consideră misiunea în mare măsură compromisă. Din fericire, muzeul nu era departe de local, aşa că cel puţin nu urma o noapte de alergătură.