Două din trei

A fost odată o cetate al cărei stăpân era bun şi drept. În plus, spunea despre sine cu modestie:

– Nu sunt chiar peştişorul de aur, ca să îndeplinesc fiecăruia trei dorinţe, dar două din trei tot aş satisface, cu condiţia să nu-mi ceară luna de pe cer!

Deşi pare greu de crezut, acel om bun s-a ţinut de cuvânt.

Veniră într-o zi mai mulţi supuşi de la periferie cu doleanţe.

– Ce vreţi? – îi întrebă, tratându-i oarecum în grup.

– Sunt dările prea mari! – răspunseră aceia.

– Aveţi dreptate într-un fel, vă voi despovăra… Eutanasiaţii! – se adresă străjerilor.

– Nu vrem să fim eutanasiaţi! – răcniră câţiva.

– Atunci, omorâţi-i în chinuri… – admise stăpânul cu blândeţe.

Ceva mai comentară aceia, însă ar fi fost a treia dorinţă şi, din principiu, omul cel bun şi drept nu îndeplinea decât două.

Oricât o lungiră călăii, deznodământul tot sosi în câteva zile, astfel că nemulţumiţii dispărură, la fel cu nemulţumirile lor. Cetatea, însă, nu prea resimţi lipsa acelora, deoarece se bucura de o natalitate bună.

Publicitate