Poveste

Se spune că-n vremurile cele de demult, pe când pisicile erau la mai mare cinste decât astăzi iar purecii nu le inoportunau, având alte treburi, trăiau într-o pădure un om cu femeia sa, neavând altă grijă decât aceea că, iată, zilele treceau una după cealaltă iar ei nu fură dăruiţi cu vreun moştenitor. „De unde, ce să şi moştenească? Un bordei în pădure?” – îşi zicea omul cu amărăciune.

            Când într-o bună zi, gândind femeia cu ce-ar mai putea să asezoneze cotletul de căprioară, dădu ea peste nişte trufe. „De astea chiar că n-am mai făcut! Ia să încerc…” – gândi ea.

            Curând veni şi bărbatul ei cu vânatul, femeia se puse pe gătit, făcu şi o salată din flori de prun, iar peste câteva ceasuri se aşezară să mănânce. Măcar că femeia nu era olteancă, mâncarea ieşi modestă. Cum-necum, chiar dacă erau comestibile, bucatele n-aveau niciun şarm, aceasta şi din pricina sălbăticiei şi-a modului rudimentar al preparării. Însă, deşi lipsite de sosurile savante ori mirodeniile ce se găseau prin cetăţi, ba chiar şi de-un untdelemn mai de Doamne-ajută, trufele se vădiră de bun augur, femeia simţind că luase în pântece. „Dacă nu-i vreo constipaţie, înseamnă că am rămas grea!” – îşi zise, confuzia fiind firească uneia ce nu zămislise niciodată până atunci.

            Zece luni trecură şi, într-o noapte de Ianuarie, se născu un băieţel supramaturat, alb precum omătul ce-nvălise pădurea şi relativ tăcut, în sensul că nu plângea excesiv. În schimb, graiul îl deprinse neobişnuit de repede, deşi părinţii săi, neavând termen de comparaţie în codru, crezură că aşa trebuie.

            Băiatul crescu într-un an cam cât alţii în doi, iară când avu vreo cinci anişori îi spuse tatălui său:

            – Tată, ia-mă şi pe mine la vânătoare!

            – Ba, vezi să nu! – îi răspunse taică-său. Vrei să mai am şi grija ta?

            – Păi, ce grijă să ai? Cum vânezi singur, fără măcar vreun câine să-ţi ajute, aşa om fi doi şi ţi-oi mai ajuta…

            – Măi, băiatule, acolo-s primejdii, iară tu eşti crud, în sensul frăgezimii vârstei, nu al vreunei cruzimi precoce! Poţi întâlni fiare sălbatice…

            – Da’ locuim în pădure, oricând pot întâlni fiare sălbatice – argumentă copilul. Apoi, nu uita că m-am născut la zece luni!

            „Şi ce-are asta?” – se întrebă omul, rădicând din umeri. Însă azi aşa, mâine iarăşi, poimâine din nou, în cele din urmă zise să scape cumva de gura băiatului şi-i îngădui să-l însoţească. De atunci, măcar că vâna, cantitativ vorbind, tot atât, neavând ce face cu surplusul de carne, prada cădea mult mai repede, căci băiatul îl mâna direct către vânatul cel mai lesnicios.

            Câteodată îi mai zicea femeii, cu grijă să nu fie auziţi:

            – Îmi pare că înţelege limba fiarelor, că altfel nu-mi explic…

            – O fi autist! – se îngrijoră mama băiatului.

            Cum va fi fost, cert este că omul, dat fiind că vânătoarea se simplifică aproape până la schemă, începu să devină supraponderal.

            – Mai taie şi tu nişte lemne – îl îndemna femeia – că faci burtă!

            Feciorul, în schimb, măcar că nu făcea nici el mare lucru, era ca tras prin inel. „E încă tânăr şi are arderi puternice, plus că-i merge şi digestia. Dar, cu atâtea carnate, i-o trece şi lui…” – gândea părintele, mulţumit totuşi, deşi puţin invidios.

            Senine ori înnourate, însorite ori ploioase, zilele treceau în pădure oarecum otova, ca şi cum într-un teatru s-ar interpreta mereu acelaşi act, doar reflectoarele căutând să mai aducă vreo noutate, căzută şi aceea în desuetudine prin repetiţie. Însăşi vânătoarea, atât de fortifiantă şi generatoare de senzaţii pentru alţii, aici era o simplă rutină cotidiană. Nu ne vom mira aşadar când, aflându-se în jurul bordeiului şi trăncănind despre nimic, omul, femeia sa şi băiatul fură vizitaţi de-un urs care, privindu-i sever, îşi făcu din laba stângă tocător şi, cu muchia celeilalte, se prefăcu a toca spanacul ori altă buruiană sacadat, spunându-le insinuant şi imitându-l perfect pe părintele Ică din Sibiu:

            – Uite-aşa vă pierdeţi timpul, uite-aşa vă pierdeţi timpul…!

            Bătrânii distinseră doar o mormăială, însă băiatul, fiind năzdrăvan, înţelese aluzia.

            – Şi ce-ai vrea să facem? – întrebă el, pe limba urşilor.

            – Ce să faceţi? – făcu ursul ironic. Mâncaţi, râgâiţi, defecaţi, da’ la fata împăratului Roşu nici că visaţi!

            – Nu visăm, ce-i drept, deoarece nici n-am auzit de ea!

            – Păi, ai auzit acum. Eu am zis ce-am avut de zis, de-acum tu decizi dacă vei porni către ea ori vei rămâne un onanist!

            Ursul se afundă în codru, iar băiatul îl întrebă pe taică-său:

            – Ce-i aia onanist?

            – Unu’ aşa ca tine – răspunse tatăl sec, însă imediat gândi: „Chiar, că băiatul nici n-o avea pe cine lua în sălbăticia asta! Poate-ar trebui s-o mai pornească şi el prin cea lume…”

            Despre înţelegerea graiului animalelor unii spun că ar fi un dar, venit de undeva dintr-o lume superioară către sufletele curate, alţii socotesc că ar fi o manifestare a schizofreniei, subiecţii vorbindu-şi lor şi închipuindu-şi că au conversat cu fiare, obiecte ori entităţi. Cum ar fi, graiul animalelor este dificil de tălmăcit în limbă omenească, acela care-ar încerca-o fiind întotdeauna silit la aproximări, neexistând – de cele mai multe ori – termeni perfect echivalenţi. E cam ca şi când ai traduce o limbă nearticulată, cum ar fi engleza americană, într-o limbă ferm omenească, să zicem, rusa.

            Băiatul se mai gândi o vreme la apariţia intempestivă a ursului, dar nu-i dădu de capăt. „Bine, să zicem că ar fi o fată de împărat care să merite oareşce osteneală… Şi? Încotro? Cu ce mijloace? Care-ar fi folosul?…”

            Teoretic, băiatul ştia cam ce vrea să însemne o fată, văzându-şi mama şi presupunând că ar fi vorba despre ceva asemănător, însă nu socotea că ar fi un motiv suficient de puternic ca să-ţi laşi bunătate de codru şi s-o porneşti către nicăieri. „Trebuie s-o caut pe prietena mea, dropia! Urşii întotdeauna mi-au părut destul de bolovănoşi în exprimare” – îşi mai zise.

            Fără a se fi gândit excesiv la acest detaliu, fusese tocmai ziua în care băiatul împlinise doisprezece ani.

Publicitate