Colecţionara de coşmaruri – 31

 

31.

Chemată de urgenţă la o întrevedere cu patronul Gazetei, jurnalista Iara aştepta în anticameră de câteva ceasuri bune.

„Niciodată n-a mai făcut fiţe din astea!” – gândi cu îngrijorare.

Iara era cu patronul în relaţii de: „Ceau, Ştefan!”, uneori luând şi prânzul împreună la câte-un birt mai acătării din urbe, iar rarele momente tensionate le rezolva cu un anume mod de a-l privi, în mod cert irezistibil, de vreme ce funcţionase întotdeauna.

„Acum, nu prea-l mai pot privi nicicum…” – se întristă roşcata, recapitulându-şi: „Ochelari de soare, să-mi ascund conjunctivita, mi-am pus. Coşul l-am dat cu fond de ten, mascându-l cât se putea. Şomoiog de vată în urechea dreaptă mi-am introdus. Mănuşi albe pentru acoperirea psoriazisului mi-am tras. A, da! Să-mi suflu nasul!” – şi, ajunsă aici cu meditaţiile, îşi sufla nasul încă odată.

Într-un târziu, femeia de serviciu, Marieta, ieşi din biroul patronului şi, după ce-o privi sfidător, îi spuse persiflant:

– Poţi să intri!…

„Asta cum îşi permite? O să-i reţin 40% din leafă! Ba nu, mai bine-o dau afară! Pocitania dracului!”.

– Ceau, Ştefan! Ce este? – încercă jurnalista să detensioneze, preventiv, atmosfera.

Cum patronul tocmai mânca, dură o vreme până ce-şi eliberă esofagul, astfel încât să-i poată răspunde:

– În primul rând, este că tu nu eşti ceau, Ştefan cu mine, că n-am fost colegi de facultate! În cincisprezece ani puteai măcar să înveţi cum să vorbeşti!

„Nesimţitul mă ţine să aştept trei ceasuri şi-l găsesc înfulecând ca un porc, de parcă n-ar fi avut vreme! Mai are tupeu să zică şi de facultate, ca şi când n-ar şti tot judeţul cum şi-a făcut-o!… Că toată ziua era taică-su cu sacoşele la Decanat!”.

– Vă rog să mă iertaţi! – rosti roşcata, în oarecare contradicţie cu cele gândite ceva mai înainte.

Desfăcându-şi o bere, patronul privi o vreme la câteva exemplare de ziar, ultimele numere pe luna august, anul curent.

– Aşa nu mai merge! – rosti într-un târziu. Astea nu-s subiecte, ci umpluturi! Cu maculatură de asta, dumneata-mi omori Gazeta!…

O vreme, Iara nu-şi găsi cuvintele, resimţind spusele patronului ca pe o izbitură de baros.

– Păi – reuşi să îngaime -, au fost cei cinci asasini din Albena, pe care i-am descoperit…

– Asasinii lu’ dracu! – puse domnul Ştefan eticheta. Televiziunile nici măcar nu s-au sinchisit de teribilele tale asasinate! Ştii ce vorbeşte lumea-n oraş? Că te-ai pus să bei în Bulgaria pe banii contribuabilului şi-ai născocit toate aiurelile astea!

– Dar, ce-am eu cu banii contribuabilului? – întrebă ziarista năucită.

– Cum, ce ai? – tună şeful. Eu sunt contribuabil şi, din câte ştiu, eu vă plătesc pe toţi! Mi-ai înşelat încrederea! – mai zise cu glas tremurat, dând senzaţia că este pe punctul de-a izbucni în plâns.

– Dar, cazurile sunt autentice, puteţi să le întrebaţi şi pe Oriana şi Alizee!… – se tângui salariata.

– Mulţumesc, n-am nevoie! – i-o reteză patronul cu demnitate. Bine că nu mă trimiţi să-l întreb pe Onicikov, ăla, al tău!…

– Putem să-l sunăm pe colonelul Pencev… – se agăţă ziarista de-un fir de pai.

– Ce să discut cu el? Eu nu mă ocup cu contrabanda!

„Sigur, în pizda mă-tii, tu eşti ăla care şi-a făcut averea cinstit! Cum ţi-ai făcut şi facultatea, de altfel…”.

Domnul Ştefan reluă privitul critic al exemplarelor expuse:

– Ai putea să-mi explici de ce, făcând abstracţie de aşa-zisele asasinate, n-ai scris un rând despre domnul Prefect? Ştiai că şi-a botezat vineri nepoţelul, nu?…

„Căca-m-aş în nepoţelul şi-n neamul lui! Acum, s-a înhăitat şi cu ăsta, de unde-l înjura până mai ieri prin toate birturile!”.

– Păi, ziceaţi de el că-i corupt şi…

– Auzi! Mie nu-mi spui tu cine-i corupt şi cine nu! Învaţă-te să respecţi cel puţin funcţia! Şi să nu-mi atribui mie bazaconiile pe care le discuţi cu derbedeii tăi! Clar?

– Da, domnul Ştefan… – susură nefericita.

– Domnul Popescu, că nu-s Ştefan cu tine! – tună patronul, cu o irascibilitate crescândă. Rubrica sport e varză! Problemele sociale, tratate-n dorul lelii! Normal, când dumneaei trage beţii pe litoral, ce să-i mai pese de pensionari şi de ostracizaţi? Nici măcar sfaturi pentru gospodine nu eşti în stare să scrii ca lumea! Nu, madama prinde asasini! Eu te-am trimis în Albena să munceşti, nu să prinzi asasini! Aşa, dacă fiecare face ce-l taie capul, unde ajungem? În loc să-ţi vezi de treabă, te-ai încurcat cu nespălatul de Cal şi cu mafioţii de pe-acolo! Şi stoarce-ţi odată coşul ăla, că-mi vine să vomit!…

Ameţită, ziarista-şi prinse craterul de pe obraz între două degete şi, strângând, împroşcă un jet generos de puroi pe tava cu sandvişuri de pe birou. Domnul Ştefan Popescu privi o vreme uluit, apoi izbucni:

– Acum ai ajuns să-ţi lepezi în mâncarea mea toate scursorile? De mâine, vei trece în locul doamnei Marieta! Adică, nu de mâine, chiar din momentul ăsta! Dacă nu e totul lună mâine dimineaţă, îţi fac raport şi-ţi reţin 40% din leafă!

Pe această replică, intră în birou doamna Marieta. „A stat la gaura cheii, împuţita!” – îşi zise nefericita jurnalistă.

– Ei, cucoană, ai pus-o! – rezumă fosta femeie de serviciu, promovată în mod neaşteptat pe postul de directoare a Gazetei. Te duci dumneata acum frumos în oraş, îmi cumperi o pizza, da’ ai grijă să nu fie cu pui, că ţi-o trag în cap, şi-ţi iei nişte mănuşi gri, că pe astea se vede urât praful… Te-ai întors?

– Imediat, doamnă… – se umili Iara.

– Imediat, Doamna Directoare! – o corectă doamna Marieta, apoi se adresă patronului: Scoatem noi om din sclifosita asta!…

Ca adunată din pumni, roşcata ieşi în oraşul ostil, o ploaie rece de toamnă accentuându-i starea neverosimilă. Un camion care circula neregulamentar o stropi din cap până-n picioare cu un jet de noroi, spre amuzamentul general al trecătorilor. Dând să intre în pizzerie, Iara fu întâmpinată de un tânăr roşcat:

– Unde te înghesui? Aici e local respectabil. Mergi frumos acasă, spală-te, îmbracă-te decent, du-te la dermatolog, şi după aia pune-te să umbli brambura prin oraş!…

Clienţii din unitate îl priviră pe tânăr, fără excepţie, profund aprobator.

„Mă arunc în Someş!” – îşi zise jurnalista, dar, spaima la gândul morţii iminente o făcu să se scurgă pe lângă un zid jilav, de pe care tencuiala se desprindea păstos, şi se porni să plângă în hohote, din vreme-n vreme fiind repezită de câte-un trecător grăbit, iritat de obstacol. Doar o doamnă mai în vârstă se îndură şi, în şapca brună ce-i căzuse de pe cap, îi azvârli o monedă de cincizeci de bani.

 

– A dat în toate boala somnului! – observă Xreader. Din cum se zbate şi geme, cred c-o s-o scoată şi pe asta nevastă-mea la o ciorbă de burtă…