Inocentul – 25

XXV.

– Futu-i! – murmură Robert involuntar, când îşi văzu poza pe prima pagină a unui ziar.

Atent să-şi ţină bărbia cât mai în piept, citi la repezeală titlul: Asasin sângeros dat în urmărire generală! Ciudat, gândul îi merse către Tavi, singurul său sprijin de când sosise în capitală. Acesta-l ajutase de curând şi cu trei sute de euro, pe care-i primise pentru o misiune cât se poate de simplă: trebuise doar să ducă două valize într-o staţie abandonată de citit consumul de gaz metan. O simplă plimbare de plăcere şi încasă o grămadă de bănet! Acum, şi-ar fi dorit un restaurant mai de Doamne-ajută, însă în zilele petrecute în apartamentul 6F se cam împăduchiase, prinzând şi-un miros care-l recomanda birturilor pe măsură, unde să mănânci era o aventură.

„Plus că mai sunt şi urmărit! Oare unde-aş putea să-l găsesc pe?…”  Aici o cam sfeclise, căci nici nu ştia cum îl cheamă pe protectorul său, acesta contactându-l de fiecare dată. „Tot la bloc trebuie să mă duc şi să aştept… Bine că mi-a mai crescut barba, nu mai arăt chiar ca în poză!”

– Zece crime în nici o săptămână! – răsună glasul unui trecător, făcând ca inima lui Robert să îngheţe de spaimă. Acela, din fericire, discuta cu un cunoscut, fără a-i da vreo atenţie fugarului.

„Poate doar mimează indiferenţa! A aruncat o vorbă-n dreptul meu, ca să-mi pierd controlul, iar acum mă urmăresc ca să vadă ce fac…”  Privi de jur-împrejur. Lume nu foarte multă, însă scriitorul era stăpânit de senzaţia că toţi ştiu cine este şi că nu-l înşfacă doar dintr-un capriciu, dorind să prelungească joaca de-a şoarecele şi pisica. Simţământul i se accentuă atunci când un ins cu alură inconfundabilă de sudist îl abordă:

– Ce învârţi?

– Nu învârt nimic… – murmură evadatul.

– Nu, pe bune, care-i treaba? – insistă acela.

– Nu-i nicio treabă…

– Nu? Şi atunci, de ce ai glasul gâtuit de emoţie? Vezi, că ştiu cine eşti!…

Urmăritul nu mai reuşi să spună nimic, căutând să se îndepărteze. În împrejurări normale, ar fi ştiut că acesta-i modul obişnuit al sudiştilor de-a se băga în seamă şi i-ar fi răspuns, firesc: „Du-te, bă, în pizda mă-ti!” Acum, însă, teroarea-i spori.

Peste câteva străzi, avu o altă surpriză. Printr-o fereastră, se auzea glasul Danei Grecu: „Vă întrerup un moment! Tocmai mi s-a anunţat că asasinul a fost zărit în dreptul unui chioşc de ziare, privindu-şi poza cu satisfacţie şi rânjind bestial!…”

Era limpede! Ştiau toţi! Confirmarea veni de la un domn în vârstă, care-l privi binevoitor şi, strecurându-i nişte bani – trei sute de lei, cum constată mai târziu -, îi spuse conspirativ:

– Bravo, mă! Nu te lăsa, termină-i pe toţi!

Robert se ştia căutat doar pentru uciderea Ramonei, astfel că nu înţelese îndemnul. Mecanic, luă banii şi se îndepărtă. Parcă pentru a proba că gândurile vin când vor ele, îi trecu prin minte: „De când am fost arestat în Timişoara, nu mi-a mai trecut nicio idee mai acătării. Dacă scap, o să scriu un roman despre toată istoria! Dacă scap… Cum aş putea să scap, când pretutindeni doar despre mine se vorbeşte şi deja m-au recunoscut o grămadă?”

Socotind că-i totuna, riscă să mănânce într-un birt mai arătos. Având şi terasă, mirosul pe care-l căpătase în ultima săptămână devenea difuz. Ceru ciorbă de burtă şi biftec tartar, alături de o sticlă de vin alb sec. Pe când gândea că poate este ultima lui masă rezonabilă, un alt sudist îl abordă:

– Ce faci, bagi la maţ? Fii atent, am o afacere pentru tine!…

Pe scurt, acela-i oferi zece milioane de lei vechi ca să-l lichideze pe şeful lui de echipă. Intrat în iureş, scriitorul acceptă, acceptând în avans jumătate din sumă.

– Mâine dimineaţă te rezolv! Da’ ce-a făcut?

– E un bou! – îl lămuri acela.

– Asta e! Mulţi sunt aşa…

Afacerea avea să fie primul tun trasă de Robert cuiva. Chiar dacă nu mai ştim nimic despre sudist, putem presupune cu suficient temei că a doua zi, văzându-şi şeful nevătămat, va fi exclamat:

– Futu-i!