Inocentul – 29

XXIX.

– Futu-i! – se auzi un glas în apropiere, fără vreo legătură precisă cu ceva anume.

De când îşi văzu poza în ziar, Robert se obişnui şi ajunse să umble fără sfială prin oraş. „Par să mă cunoască toţi… Da-i tot aia!”

Adevărat, mulţi îl recunoşteau, căci era adeseori interpelat foarte precis şi destui îi ofereau ajutoare. În general, părea să fie privit cu simpatie. Mai ciudat i se păru că Poliţia se ivea doar sporadic, uneori detectând câte un agent care, în birturi, bea cafele la masa alăturată. Deşi înainte nu se gândise la astfel de lucruri, instinctul de urmărit îi spunea acum că doar un agent poate bea cafea după cafea, ceasuri în şir. „Probabil, altceva nu li se decontează” – căută să-şi lămurească sieşi ciudăţenia. Tot mai des se lungea la masă, amuzându-se de numărul incredibil de cafele băute la mesele alăturate. Cum nu ducea lipsă de bani, reuşi să se şi primenească, ba chiar îşi luă inima-n dinţi şi părăsi aşezământul sordid în care-l plasase Tavi, găsind un fel de motel la care era suficient să plătească zilnic o sumă modică, fără să mai prezinte cartea de identitate – reţinută de Poliţia timişoreană. Cât despre binefăcătorul său, acela nu mai apăru de ceva timp.

Cum plimbările fără ţintă îi ocupau cea mai mare parte a zilei, Robert se pomeni pe strada Valea Oltului. „Aici e Casa Rustic!” – îi veni, fără a putea preciza de unde cunoştea amănuntul. Decise să intre, gata să risipească vreo două sute de lei pe-o masă de calitate. Sosi doar coniacul introductiv când gânduri nefireşti îl năpădiră. Îşi aminti brusc de copilărie, fără ca ceva din preajmă-i să poată fi socotit ca o aluzie la cele de odinioară. „Ciudat! Deşi copilăria trece cel mai greu, doar atunci sufletul are momente de iluminare şi cunoaşte bucuria… Mereu descoperim câte ceva, vedem primele figuri din jurul nostru, cucerim noi străzi şi ni se relevă arome, iar noi credem că aşa va fi mereu… Apoi te pomeneşti adult şi, într-o bună zi, constaţi că toată lumea pe care-o ştiai s-a dus dracului în mod ireversibil, te închizi în carapace, te-afunzi în egoism şi eşuezi iremediabil în sordid! Într-un fel, mă bucur de toată tărăşenia, măcar a fost ceva inedit, chiar dacă va sfârşi prost… Dar, dacă e să fim cinstiţi, nu toate sfârşesc prost pe lumea asta? Adevărat, puşcăria aduce şi disconfortul, dar poate că oferă compensaţii pe alte planuri…”

Sosiră şi bucatele, însă gânduri asemănătoare îl încercară pe evadat. Poate un băutor de cafea la masa alăturată l-ar fi distras, într-o măsură, din această stare, dar Poliţia îl neglijă în acea zi, cum o făcu şi în aproape toată ziua următoare.

Uneori, scriitorul îşi zicea că poate nici nu mai este căutat, deşi zilnic se regăsea pe titlurile ziarelor, în plimbările sale. „Spurcată tagmă! Poliţiştii mai ştiu şi să-şi vadă de-ale lor, da’ ăştia n-au linişte până nu scormonesc în căcat! Dar, dacă s-ar face dovada că n-am omorât pe nimeni, ar veni vreunul să spună că-i pare rău? Ar veni pe mă-sa!”

Gândul la cei care nu mai pot de grija altora îl amărî atât de mult încât nici nu se prea sinchisi când, în sfârşit, fusese reţinut. Recepţionerul magherniţei în care se cazase îşi făcu datoria de cetăţean, anunţând Poliţia. Deşi bănui din start că s-ar putea întâmpla astfel, fugarului nu-i păsă prea mult. Lăsă să-i scape totuşi, mai mult din obişnuinţă, vorba:

– Futu-i!