Inocentul – 30

XXX.

 

– Futu-i! – spuserăm cu satisfacţie, rememorând toate întâmplările acelei veri.

De câteva ceasuri, sărbătoream cu Lala Ştireanu în Casa Rustic. Planul nostru mersese uns!

– Totuşi – zise Lala -, nu-mi spui şi mie ce-a fost cu toate omorurile alea fără noimă din Timişoara?

– Trebuia să mă asigur că Tavi-i antrenat! Nu mă puteam baza doar pe declaraţia individului că-i un asasin priceput, oamenii sunt în stare să spună orice pentru un ban!…

– Aşa-i. Dar, optsprezece omoruri?…

– Trebuia să-l ţin în priză. La criminali e ca la fotbalişti. Faci o pauză, s-a dus totul dracului! Nu zic că ajungi să dai cu stângu-n dreptul, însă gâfâi după primul sprint, îţi pierzi detenta… Nu mai eşti bun de titular!

– Mda… Ciudaţi oamenii ăştia, ca Tavi. Oare părinţii lor ştiu cu ce se ocupă?

– Ai lui Tavi, nu. E orfan.

– Ce s-a întâmplat cu ei?

– Nu l-au lăsat să se uite la un film. Pe atunci, nu erau calculatoare…

Dacă în general umorul nu-mi prea este apreciat, Lala se amuză teribil. Era rândul meu să am anumite curiozităţi:

– Dar, tu de ce i-ai hărţuit pe Xreader şi pe Anastassia?

– Anastassia e-o jigodie oricum, iar Xreader s-a băgat singur, când am trecut pe la Oana nici nu-mi dăduse prin minte că o să fac arestări acolo! Apoi, mi-am zis că-s bune cât mai multe piste false, ca să-i ţin pe tâmpiţii mei ocupaţi. Deşi, la câtă minte au, cred că tot aia ieşea şi dacă n-aş fi întreprins nimic… Noroc cu Robert, a simplificat totul! Oricum, am auzit că-i respectat în penitenciar, mulţi îl văd ca pe-un salvator al Patriei, deţinuţi şi poliţişti deopotrivă…

– I-au dat condamnare pe viaţă?

– Normal! Cât să-i dea, la şaizeci şi două de omoruri?

– De unde şaizeci şi două? – mă mirai.

– Păi, dacă tot a picat de papagal, i-au mai băgat pe gât şi tot ce-a omorât Tavi în Timişoara, plus ce mai aveau ei cazuri nerezolvate…

– Aşa, da! – mă dumirii.

Tocmai ne gândeam ce-am putea lua de prânz, când în salon intră fostul ministru al Administraţiei şi Internelor, actual preşedinte interimar. Îl privii cu o strângere de inimă, regretând că ne scăpase. Acesta, însă, veni direct către noi, fără ca Lala să pară mirată:

– Ooo, ce bucurie! Eroii noştri! Cu ce vă pot recompensa?

– Tocmai ne gândeam ce să luăm de prânz… – îi răspunse Lala.

Tipul se aşeză la masa noastră, sporindu-mi disconfortul, şi ceru o sticlă de coniac, până aveam noi să ne decidem asupra bucatelor.

– Eu am mâncat la Casa Venezia, aş sta doar pe şpriţ – explică preşedintele interimar, apoi adăugă: Fără voi, nu ştiu cum m-aş fi descurcat. În special curva aia, pe care-aţi lichidat-o prima, stătea mereu cu ochii pe mine, de ziceai că ea are Internele, iar eu sunt un lacheu… Noroc cu preşedintele, că a avut o minimală onoare, ori că aşa l-a apucat! În palat, ar fi fost mai greu să intre Tavi…

Cu toată tăria coniacului, pricepui că întreg actul meu patriotic a fost încununat doar de-un fel de pleac-ai noştri, vin ai noştri. „Acum, asta e!” – îmi zisei, însă nu putui să mă stăpânesc de-a murmura:

– Futu-i!