Inocentul – Epilog

Epilog

– Futu-i! – pufni Oana, ajunsă la finalul Inocentului.

Scrierea o nemulţumea. Reciti ultimul paragraf:

Am închis şi am râs în hohote. Sunt bine. Mai ales acum că ştiu că am contaminat jumătate de secţie. Doar ei m-au acuzat întotdeauna că sunt arogantă şi că nu dau nimănui atenţie. Poftim. Mai mare atenţie de atât… Mâncărimile îmi smulseră zâmbetul de pe buze. Febra revine. Mă dau bătută de data asta.

„Asta ar merge, dar, până aici, totul e confuz! Cine, cu cine, de ce, pentru ce? Canci! O înşiruire de crime atroce, de anchete parcă dirijate de-un psihopat, fiţe cât cuprinde, logică… din părţi! Vorba mea: Mă dau bătută de data asta! Nici măcar inocentul nu-i vreun inocent. Atâta că n-a comis el crimele, dar vrednic de puşcărie era oricum. De altfel, nici nu cred că mai există inocenţă undeva în galaxie! Dacă mă uit doar la Xreader, când pare mai nevinovat, atunci ţi-o coace! Nu ştiu ce să zic… Să trimit cartea aşa? Poate, să mă mai sfătuiesc cu Carmen şi, eventual, să o refac pe alocuri. Doctorul Stoicănescu zice că aici am tot timpul de pe lume, dar el e doctor, ce ştie despre munca de creaţie? Titlul, oricum, nu-l mai schimb!”

Ultima hotărâre a Oanei era una pertinentă. În definitiv, cartea trebuia să poarte un nume, şi doar nu era să-i zică:

Futu-i!