Indicii anatomice – 25

XXV.

 

Poate şi din pricina băuturilor consumate, următorul basm stârni cele mai multe obiecţii:

– Ce spui povestea cu Tomata? Aia nu ne are pe niciunu-n blogroll!

– Ei, asta e… – făcui. Oamenii nu-s perfecţi. Alta nu-mi vine acum…

Cum tocmai veniră platourile cu sushi, fructe de mare şi tot felul de alge, însoţite de vin alb şi sec, toţi se arătară dornici să asculte basmul, animozităţile pierind:

 

Scufiţa Roşie

 

După obiceiul fetelor care poartă scufiţă, Tomata cu scufiţă[1] porni, într-o amiază de vară, prin pădure, ducând pe braţ coşuleţul necesar oricărei tinere purtătoare de scufiţă care se respectă. Pădurea, ca orice pădure… Presupun că nimeni nu şi-ar dori aici o descriere plictisitoare (măcar că aş putea, prin procedeul copy/paste, să bag din Sadoveanu un pasaj gata scris), când toată lumea aşteaptă dialogurile.

Mergând astfel Tomata prin pădurea deasă, fiind lipsită de importanţă conjunctura în care a ajuns acolo, se întâlni, conform unei logici intrinseci, cu Lupul. Acesta avea o mină obosită, dar, apariţia unui chip nou păru să-l binedispună într-o oarecare măsură… Nu ne vom mira, aşadar, dacă el fu acela care deschise conversaţia, vădind o relativă bună-creştere:

– Bun venit, Scufiţă roşie!

Adevărul este acela că scufiţa Tomatei nu era roşie, ba chiar şi ea roşeşte arareori, însă numele său, deşi nerostit, ca şi prezenţa scufiţei, indiferent de coloratura sa, induseră la modul subliminal în mintea Lupului curioase asocieri de idei.

– Nu-s Scufiţa roşie, sunt Tomata cu scufiţă!… – răspunse Tomata, nu tocmai amabil.

– Mi-am permis să vă numesc astfel – socoti Lupul a fi nimerit să-i câştige interlocutoarei bunăvoinţa – inspirat de lumina difuză a acestei după-amieze de basm…

– E fenomenul de refracţie a luminii, datorat frunzişului, des în acest anotimp… – aduse Tomata unele precizări de ordin ştiinţific, atrasă foarte puţin de lumea basmului.

Codindu-se oarecum, Lupul înţelese că tentativele sale de a poetiza discuţia au sorţi de izbândă minimali. Mută dialogul, în consecinţă, pe un tărâm mai concret:

– Vă duceţi la bunicuţa dumneavostră?

Tomata făcu în mod reflex o cută deasupra nasului:

– Ce dracu’ să caute bunică-mea în pădure?

Lupul, tot mai încolţit, riscă totuşi:

– V-am văzut cu coşuleţul şi mă gândeam că… Aveţi merinde-n coşuleţ, nu-i aşa?…

– Normal, ceva haleală! – răspunse tânăra, menţinând un timbru metalic.

– Îmi daţi şi mie o muşcă’?…

– Auzi! Du-te, bă, să speli parbrize!… Vrei să rabd eu de foame pentru toate lighioanele?…

Categoric, nimic nu avea să se lege din toate aceste tatonări! În pragul disperării, Lupul îşi încercă ultima şansă:

– V-aş invita să bem câte-o vodka… La Birtuţul din pădure… Nu-i departe…

Brusc, Tomata se însenină, însă nu într-un mod exagerat:

– E cu suc de roşii?

– Nu, nu cred! – replică Lupul, posomorât. Pe aici vin mai mult pălmaşi, nu ţin ăştia nu ştiu ce rafinamente…

– Şi-ai vrea să mă vezi pe mine în birt de pălmaşi? – se răsti Tomata, adăugând şi-o vorbă care nu se auzi foarte clar, după care-şi văzu de drum.

– Nu vrei să-ţi spun un banc? – aproape urlă Lupul, dar rezulta din ton că era pe punctul de-a-şi accepta înfrângerea.

– Nu, că oricum nu mă prind… – sosi răspunsul.

Lupul rămase singur şi-şi căină soarta:

– Bine, o să halesc iarăşi vreun hodorog de iepure! Futu-i…

– Te-am auzit! – răsună glasul Tomatei din inima codrului.

Evident, pentru Lup a fost o zi proastă. Mai aşteptă o vreme şi, convins că nu-l mai poate auzi nimeni, rosti, asemenea oricăruia dintre noi aflat în posturi similare, unul dintre poemele sale preferate (măcar că nu era tocmai de sezon, ci hibernal):

Eu, lupul de stepă, umblu întruna,

Lumea zace sub neaua uşoară,

Din mesteacăn se-nalţă corbii şi luna,

Dar nicăieri vreun iepure, ori căprioară!

De căprioare sunt îndrăgostit!

Măcar una de mi-ar apare!

S-o prind cu dinţii, s-o iau în gheare, –

Nimic nu-i pe lume mai de dorit.

Din toată inima aş iubi-o nebun,

I-aş muşca pulpele gingaşe cu frenezie,

I-aş sorbi sângele de-un roşu-brun,

Ca să pot urla apoi singur în noaptea târzie.

Dar, chiar şi-un iepure m-ar mulţumi,

Noaptea carnea lui caldă dulce-amiroase –

Ori poate că mi-e dat a mă despărţi

De singurele lucruri, din viaţă, frumoase?

Acum părul cozii mi-e nins,

Şi nu prea mai văd limpede-n zare;

De ani de zile scumpa mea soaţă s-a stins,

Iar eu umblu şi vânez căprioare,

Umblu şi visez neîncetat,

Ascult vântul de iarnă cum suflă turbat;

Mi-aş astâmpăra cu zăpadă aprinsul răsuflet,

Mi-aş vinde diavolului bietul meu suflet[2].

…

– Frumoasă poezie! – observă o doamnă din public. Şi eu scriu versuri. Doriţi să vă recit?

– Nu! – răspunserăm toţi, la unison.

Tot acum, se petrecu un mic incident. Caius îi strecură domnului Onici un bileţel găsit la closet. Plutonierul îl lectură discret: Eu l-am ucis pe Horaţiu Vidal. Stelian Munteanu. După un timp, întrebă cu aer absent:

– Nu este vreun scriitor Stelian Munteanu?

Romanciera Oana pufni a râde, apoi preciză:

– Stelian Munteanu este principalul personaj din romanele lui Bogdan şi, în plus, pseudonimul lui. Este un fel de alter ego…

– Aha… Interesant! Un fel de schizofrenie… Adică, pot fi Bogdan Hrib, dar pot fi şi Stelian Munteanu, după cum victima poate fi Andrei Ababei, dar ar putea să fie şi Horaţiu Vidal…

– Adică, cum?… – întrebă scriitorul, pălind.

– Ei, făceam şi eu un exerciţiu literar! Poate, cândva, mă voi apuca de scris…

---

[1] Tomata cu Scufiţă, pseudonimul bloggeriţei timişorene Andreea Elena Ursu.

[2] Hermann Hesse, Lup de stepă, traducere de Ştefan Augustin Doinaş.