Aurel şi zmeul

Oranj Împărat era întors pe dos. După ce zmeul Pogan îi răpi amândouă fiicele, nu se mulţumi să le abuzeze, punându-le la munci umilitoare şi necinstindu-le în fel şi chip, dar îşi chemă şi prietenii, tot zmei, pentru dezmăţuri pe care ulterior le postau pe internet.

– Şi care-i neajunsul? – întrebă armurierul Oprea, nedumerit.

– Păi, râd toţi de mine! – îl lumină împăratul.

– Şi ce să facem? Acolo, oamenii mei n-au nicio autoritate! Să trimitem pe cineva să le elibereze…

Oranj Împărat fu pe punctul să explodeze:

– Cine dracu crezi că are chef să şi-o ia de la Pogan?

Prudent, armurierul sugeră:

– Poate vreunul care şi-ar dori NUP, ori un dosar dispărut…

– Mda… Şi, dacă-şi face treaba, cum îl mai îmbulinez?

– Facem alt dosar!

Cum totul părea logic, fu trimis viteazul Aurel, cel care-ar fi făcut orice ca să-i fie uitată ultima delapidare, celelalte trecând neobservate. Acela primi învoire să-şi aleagă un cal din grajdurile împărăţiei. Gândind să ia un cal mai acătării şi învăţat şi de-o babă, îşi zise că pe acela care-o veni să mănânce pizza Diavolo îl va alege. Un singur cal se găsi dispus să încerce produsul, iar voinicul îl înşeuă. Calul se vădi vorbitor:

– În drum spre Pogan, ne-om opri întâi la McDonald, să-ţi iei ceva…

– Crezi că un hamburger mă va întări?

– Asta n-o cred, da’ poate-o fi ultima dată, pentru multă vreme, când nu vei bea supă cu paiul…

După ce umblară multe câmpuri, dealuri şi păduri, cei doi ajunseră la palatul zmeului Pogan, calul rămânând mai la depărtare, iar voinicul pornind să ceară fetele.

– Da’ de ce crezi că ţi le-aş da? – întrebă zmeul uimit.

– Ca să nu-mi cunoşti paloşul, de-o pildă!

– Ci lasă-mă-n isihie, că nu ţi-oi da nimic! – se oţărî Pogan. Cum îi vrea, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne batem?

– Ba în luptă, ca să am şi eu o nădejde – alese flăcăul.

Pe dată, zmeul îi împuşcă o palmă, apoi abătu asupra viteazul potop de lovituri. Văzându-l pe voinic cum pătimeşte, calul scăpă o balegă, căci era năzdrăvan.