Crima perfectă

Era cam pe la începutul lui Februarie. Matinal ca de fiecare dată, zorii mă găsiră şi ieri la chioşc pentru a-mi lua cafeaua de dimineaţă, în pahar de unică folosinţă. Aveam de făcut o alegere decisivă: să-mi caut ceva de lucru, ori să intru la Papa-Caffe? Dimineaţa geroasă mă determină să optez pentru cea de-a doua variantă.

– Ce vreme! – exclamă domnul plutonier-major Onici, deja prezent în aşezământ. Cică, să patrulezi… Am intrat să mă încălzesc un pic, că nu mai puteam de frig!

Îi dădui dreptate şi, după ce-am cerut Adinei un coniac, mă aşezai la aceeaşi masă.

– Ce mai spui? – întrebă comeseanul.

– Bine… – făcui evaziv.

– Ţi-ai găsit ceva?…

Domnul plutonier, ca, de altfel, toţi obişnuiţii Papa-Caffe, era la curent cu intenţia mea de a-mi găsi un serviciu.

– Încă nu… Nici nu sunt convins că merită… Mă tem că mi-ar bulversa tot ritmul de viaţă!

– Asta-i adevărat! – încuviinţă amicul. Crezi că mie mi-e uşor? Când te simţi mai bine laPapa-Caffe, trosc! Du-te să prinzi infractorul… Bine, cel puţin, că n-am muncă de birou, ăia abia reuşesc să se fofileze!… Dar, problema-i alta. Din ce-o să trăieşti?…

– Nu ştiu… – făcui resemnat, cerând încă un coniac. Mă gândesc să mă apuc serios de scris…

– Serios! – sublinie domnul Onici cuvântul, vădit indispus. Scrisul nu-i niciodată serios! Mă rog, citim, ne place… Nu zic!… Dar, autorilor ce le-a adus? Nici măcar economie n-au făcut. Ai fi tentat să spui că stând la masa de scris nu ieşi prin cârciumi să cheltui… Însă, spune şi tu: poţi scrie ceva de Doamne-ajută fără să ai cafeaua alături şi ţigaretele?

– Nu poţi – admisei.

– Vezi? Şi, când publici vreun volum, ăia abia de-ţi dau bani de ţigări… Scrisul e aşa… de hobby. Ar trebui, însă, să faci ceva care să aducă bani. O variantă ar fi, cum ai zis, să-ţi cauţi un serviciu. Da’ nici ăla nu aduce cine ştie ce şi, în plus, e degradant. De ce nu te prostituezi? – căută convivul o soluţie. Sunt atâtea doamne trecute…

– Am încercat – mărturisii -, dar n-a prea mers. La partea de vrăjeală m-am descurcat, însă m-a trădat tocmai esenţialul…

– Mă rog… – căută plutonierul să schimbe subiectul. Încearcă, atunci, altceva. Vreo lovitură, să te asiguri pentru mai multă vreme…

– Ce lovitură? – făcui sceptic. M-am gândit să jefuiesc o bancă, dar pentru asta-ţi trebuie jeep, mitralieră… Eu, abia am de cheltuielile la bloc şi de coniac…

– E şi riscant… – admise domnul Onici. Ai putea, însă, să jefuieşti o cămătăreasă. Alegi una mai în vârstă, să nu alergi după ea prin toată casa, şi-ţi însuşeşti ce are ea pe acolo. Ar fi şi ceva relativ moral, căci cămătăresele exploatează clasa muncitoare! Adică, e mult spus, că azi nu prea mai munceşte nici dracu’…

– Exploatează poporul – încercai o varianta.

– Exact! Poporul! Mai grav… Ucizi un duşman al poporului…

Reuşii să mă adun, viziunea colegului meu părându-mi a merge cam departe.

– Adică, cum… să ucid?…

Domnul plutonier-major mă privi surprins:

– Păi, tu cum vrei să-i iei banii? O adormi lecturându-i scrierile tale? Normal că o ucizi, ca să poţi scotoci în voie prin casă…

– Şi dacă mă prinde? – emisei o posibilitate.

– Te prinde dacă eşti tâmpit! Facem în aşa fel încât să nu te prindă… Băieţii de la criminalistică sunt inteligenţi, astfel că avem nevoie de un plan abil, capabil să-i deruteze până şi pe ei.

Devenit interesat, cel puţin la modul teoretic, mai cerui un coniac, pentru a mă putea concentra.

După ce râserăm, imaginând situaţii în care-o fugăresc pe cămătăreasă prin locuinţă, domnul plutonier-major Onici redeveni serios, aproape grav:

– Problema ta, dar şi a intelectualităţii în general, este că trăieşti în imaginar! Adevărat, dintr-un rahat ideatic te poţi sustrage prinzându-te de-o funie fictivă, dar noi avem de înfruntat căcatul concret al cotinianului…

Cum stilul convivului se vădea pretenţios, mai cerui un coniac.

– Să luăm, de pildă, crima – continuă el. Mulţi s-au apucat să imagineze crime perfecte, uzând de găselniţe dintre cele mai diverse. Dar, dacă-l pui pe vreun scriitoraş din ăsta să dea cu toporul în cineva, încep să-i tremure genunchii şi face pe el de frică!… Aşa, din condei, pot să mă plimb şi eu prin nu ştiu care galaxii şi s-o mârlesc pe Zâna-Zânelor ori pereginaYassuna…

Nedorind să risc o incursiune în SF ori fantasy, schimbai subiectul:

– Dacă am zis c-o lichidez pe cămătăreasă, o lichidez şi gata! Nu-s eu aşa sensibil… Problema-i alta. Cu ce-o voi face? Aş  avea acasă un cuţitaş…

– Da’ ce eşti tu? – pufni plutonierul. Portorican?…

– Păi, cu ce s-o…?

– Cu toporul, bărbăteşte! Mergi să omori, nu să cureţi ceapa! Adina! Tu cu ce-ai omorî pe cineva?

Distrată, căci tocmai clătea nişte pahare, barmana răspunse totuşi:

– Cu ce-aş omorî? Nu ştiu, cred că cu toporul…

– Vezi? – reveni plutonierul la mine. Până şi-o femeie are o gândire mai sănătoasă ca a ta…

– Bine, îmi fac rost de-un topor… – zisei, destul de ruşinat. Nici nu ştiu unde se mai găsesc din astea, înainte erau la metalo-chimice…

– Au la Fiodor! Elegante, de import, marca Raskolnikov…

– Nu-l chema aşa şi pe tipul…? – încercai o asociere de idei.

– Nu-l chema pe nimeni, n-auzi că-i marca toporului? – mi-o reteză domnul Onici.Normal, n-o să te duci cu el în mână. Îţi coşi o prinzătoare şi-l pui sub haină. Mai exersezi puţin şi acasă, ca să-l scoţi repede când ajungi singur cu cămătăreasa…

– Dar, cu toporul – mai avui o obiecţie -, nu se face… deranj?

– Lasă, bă! Ce-ţi pasă? Doar nu speli tu… Toată treaba este să nu uiţi pentru ce te-ai dus! Scopul tău este înavuţirea, omorul e doar în subsidiar…

Într-adevăr, mă concentrasem mai mult asupra asasinatului, astfel că observaţia îmi păru pertinentă. Dar, dacă din bunurile altora mă mai înfruptasem, uciderea prezenta aspecte inedite, capabile să timoreze pe-un începător.

– N-ar trebui să-mi iau şi nişte mănuşi de cauciuc? – întrebai.

Domnul plutonier îşi dădu ochii peste cap:

– Omule! Tu te duci s-o lichidezi pe acea libarcă exploatatoare, nu te duci să-i speli vasele! La ce ţi-ar trebui mănuşi?…

– Mă gândeam la amprente… – murmurai.

– Las’ că are cine să se gândească la amprente! Treaba ta nu-i să te gândeşti la ele, ci să laşi cât mai multe amprente şi cât mai la vedere! În plus, calci prin băltoaca de sânge fără fereală, ca să laşi şi urmele încălţămintei…

– Păi, dacă las urme evidente, n-o să ajungă la mine orice anchetator, cât ar fi el de tâmpit?…

– Tocmai asta e, că tu n-ai de-a face cu tâmpiţi, ci cu băieţii de la Criminalistică! Ăştia-s de-o inteligenţă inimaginabilă, nici Kasparov nu s-ar pune cu ei… Dacă s-ar ocupa de caz un tâmpit, fireşte că, ghidându-se după urme, ar ajunge la tine şi te-ar lega. Ăştia, fiind sclipitori, vor raţiona: doar un bou poate lăsa urme atât de evidente, astfel că, în mod evident, cineva a înscenat totul, nu prea abil!…

Tăcurăm o vreme. Năucit de viziunea domnului plutonier, mai cerui un coniac, pentru a-mi ordona gândurile.

– Să presupunem – reveni domnul Onici – că te-ai lua după filme idioate şi te-ai duce cu cagulă, mănuşi, cipici şi alte prostii! Şi? Tot îţi mai cade-un fir de păr, ori îţi vine poftă să scuipi pe jos! Şi te găsesc după ADN… Aşa, dacă-s urme cu toptanul, deja le-ai deturnat din start atenţia şi vor căuta pe individul care ar avea motive să se răzbune pe tine… Ai pe vreunul care-ţi poartă sâmbetele?

– Ar fi ştefan Popescu, că murise una acum vreo cinci ani şi-am făcut să pară că el ar fi autorul… Dar, ăla-i în penitenciar, a primit cincisprezece ani…

– Perfect! Cu atât mai diabolică este înscenarea, dacă a făcut-o în stare de detenţie! Tipul a căcat drapelul, o să-i dea puşcărie pe viaţă!…

Mai închinarăm câteva păhăruţe, după care eu pornii hotărât, promiţând să mă reîntorc bogat şi să dau un rând la toată lumea.

– Să-ţi ajute Dumnezeu! – îmi ură Adina la despărţire.