Timpuri noi

Domnul plutonier-major Onici rămase tăcut, cu privirea rătăcită în noaptea de vară ce se lăsase…
– Da’, pe-atunci, cum era? – mă străduii să-l readuc printre cei vii.
– Vremuri normale! – răspunse, după o pauză destul de lungă. Venea omul întâi cu cererea, după aia putea să-şi cumpere maşină de scris, dacă-i aprobam noi. Plus că aveam amprentele, sau cum le-o fi zis, de la toate drăcoveniile astea şi, care scria ce nu trebuie, avea de-a face cu organul!
– Şi… din ăia care nu-şi declarau maşina de scris nu erau? – îl iscodii, ca să nu-i las vreme să recadă-n apatie.
– Erau şi de ăia, da’, n-ai vrea să ştii ce păţeau când îi prindeam…
– Şi acum îşi ia maşină de asta cine vrea? – întrebai, mai mult de dragul conversaţiei.
– Îşi ia pe dracu! Numa’ Mircea Bălan mai scrie pe porcărie de aia! Restu’ şi-a făcut bloguri!… Scrie ce le trăzneşte lor… Tu-le… – aici, domnul plutonier adăugă câteva lungimi obositoare.
– Şi, acum, nu-i mai ştiţi…
– Ba-i ştim, după IP, da’ n-ai cadru legal!… – zise domnul plutonier-major, redevenind melancolic. Nu mai poţi să le faci nimic, decât aşa… pe şestache!
– Şi-aşa-i bine! – îl încurajai. Câtă vreme mai veghează cineva, nu-i încă totul pierdut!
– Să te-audă Dumnezeu! – răspunse domnul Onici înduioşat, după care mai luarăm o baterie, în amintirea zilelor de altădată.