Inocentul – 27

XXVII.

– Futu-i! – răbufni Xreader, observând că nu mai are bani.

Aş fi putut suplini acest neajuns, însă, surprinzând privirea oarecum complice a lui Grigore, îmi zisei că o fi sosit momentul ca eroul nostru să dea ochi cu Oana, după ce-i ticluise mica surpriză cu televiziunile care-o prezentau drept o criminală în serie. „Asta, dacă o fi reuşit să intre în apartament… Sau, poate, dă de ea pe casa scărilor” – am mai presupus felurite variante.

Romanciera, între timp, îşi procură chei, mergând până la părinţi unde avea un set de rezervă. Detaliile, însă, aveam să le aflăm la întoarcerea convivului nostru.

– Dacă s-o mai întoarce… – mormăi Grigore.

După cum cititorul atent a presupus-o deja, precipitându-se evenimentele în capitală, am decis să coordonez operaţiunile din Piteşti. Distanţa, astfel, nu era nici prea mare, nici prea mică, şi – în plus – stând la şpriţuri cu doi martori, alibiul meu ar fi fost, la nevoie, unul perfect. Adevărat, Xreader n-ar prea putea fi luat drept martor credibil, date fiind suspiciunile serioase care planează încă asupra sa. În schimb, nimeni nu s-ar putea îndoi de probitatea morală a celuilalt piteştean!

Cred că luarăm al treilea rând de coniac când inginerul reveni în local. Pentru cunoscători, ne aflam în Sobral. Xreader păru marcat după reîntoarcerea în domiciliu.

– Era acasă nebuna? – se interesă Grigore.

– Da…

– Nasoale?

– Într-un fel. N-a făcut gură, nici măcar nu mi-a dat prea mare atenţie. M-a întrebat doar: Ai venit?, apoi mi-a zis că plănuieşte cu Carmen cum să încheie Inocentul, deoarece s-a împotmolit cu cartea… Evident, eu n-am văzut nicio Carmen! Mă gândesc serios să-l sun pe Stoicănescu!

– Dă-i pace! – intervenii. Cel mai bine e, cu nebunii, să-i laşi într-ale lor! Dacă-i dai pe mâna psihiatrilor, dintr-un paranoic pot să-ţi scoată un schizofren… Apoi, ce-ai fi vrut? Dacă nu discuta cu Carmen, poate te lua pe tine la anchetă, că pe unde-ai umblat?, că de ce i-ai făcut asta?… Aşa, e liniştită, se gândeşte la cartea ei!

Xreader înclină să-mi dea dreptate, iar Grigore aprofundă:

– Femeile obişnuiesc să bea mai rar ca noi, de aceea le trebuie o ocupaţie! Pe vremuri, multe tricotau, însă a cam dispărut obiceiul. Acum, scriu, citesc, se uită la telenovele, gospodăresc, conversează cu entităţi… Parcă noi suntem mai buni?

Intervenţia îmi păru cu fisuri logice, însă tăcui, scopul fiind acela de a-i reda liniştea camaradului nostru, ca să nu ne strice cheful de băut.

Luna August începu blând, fără obişnuita caniculă. Nori argintii alergau pe cer, iar un vânt dinspre nord aducea mireasmă de ierburi, cum rareori se întâmplă între betoanele oraşului. Percepută din Sobral, viaţa putea să pară relativ senină, iar situaţia din ţară, firească şi încurajatoare. Văzând ospătarii alergând pretutindeni cu ceaune şi tăvi încărcate cu rafinamente, mânuind tirbuşoanele cu dexteritate şi destupând sticle după sticle, pline de vinuri vechi, nici n-ai fi zis că undeva prin preajmă criza bântuie, că ţara e-n pragul colapsului financiar, că au dispărut zece miniştri şi că nici dracu nu se mai gândeşte la înlocuirea lor, că economia s-a aneantizat, iar populaţia zace îndobitocită. Toate astea păreau zvonuri incerte ori simple legende, o tihnă mulcomă domnind printre stivele de caviar, munţii de cărnuri gătite în vin ori în bere, scoicile arămii ori homarii îmbujoraţi. Aproape că nici nu mai aflai motive să zici, în răstimpuri:

„Futu-i!”