Indicii anatomice – 23

XXIII.

În pofida momentului tensionat, comandarăm încă un rând de băuturi serioase, plictisindu-ne să experiem bere după bere. Totodată, revenirăm la poveşti, deşi Crina avu, din motive neclare, unele obiecţii faţă de basmul ales, astfel că ieşi puţin până-n stradă. Dând din umeri, mă apucai să spun următoarea istorie:

Lebedele

Privind prin fereastră către mare, aburii verzui ai înserării o făcură pe Adina[1] să imagineze o lume de basm, în care apariţia unei zâne ar fi fost perfect logică. Totuşi, când o entitate cu aspect feminin tuşi uşor lângă eu, fu surprinsă. „O fi vreo zână, ori e venită la furat? Dar, dacă era la furat, n-ar fi tuşit… Era evident o tuse căutată, nu un act reflex, impus de vreo indispoziţie pulmonară!”.

– Da, sunt o zână – păru arătarea să răspundă unei întrebări nerostite. Am venit să-ţi aduc o veste bună şi una rea! Află că mai ai şapte fraţi, însă aceştia au fost preschimbaţi în lebede de către o vrăjitoare…

Adina rămase tăcută, nereuşind să distingă, din cele două aserţiuni juxtapuse, care-ar fi vestea cea bună. În final, crezu că a găsit-o: „Slavă Domnului! Sunt şi variante cu unsprezece fraţi…”.

– Acum, totul depinde de tine – continuă zâna. Trebuie ca noaptea, dintr-un cimitir, să culegi urzici din care…

– Da, cunosc procedura de la Andersen… – o întrerupse Adina. Problema ar fi alta: De ce tocmai eu?

– Pentru că eşti sora lor?…

– Şi? Eu n-am apelat niciodată la ei… De fapt, nici nu ştiam de existenţa lor, chiar dacă unele bănuieli au mai planat.

– Acum, asta e! – conchise vedenia de basm. Nu-i putem lăsa aşa, ar însemna să triumfe rivala mea…

– Mă rog, deduc că între voi ar fi o anumită ostilitate, dar, mie ce rău mi-a făcut vrăjitoarea, ca să mă ambiţionez?

– Cum, ce rău? Doar ţi-a prefăcut fraţii în lebede!

Tânăra se gândi că poate tocmai aceasta este partea pozitivă a istoriei.

– Bun, să presupunem că m-aş apuca să fac fire de urzică şi să le tricotez cămăşile… Dar, nu trebuie să păstrez şi legământul tăcerii în timpul ăsta?

– Ba da, normal! – admise zâna.

– Ei, vezi? Asta e mai dificil! Mie-mi cam place trăncăneala, sunt moldoveancă…

– Nu numai moldovenilor le place – nuanţă spectrala entitate. Dar, poţi vorbi pe mess… Acolo dai la tastatură, nu sunt prevederi în această privinţă…

– Mda! Cu mâinile urzicate şi ocupate cu andrele, taman de tastat aş fi bună! Eventual, să tastez cu picioarele… N-ar merge să le desenez cămăşile?

– Nu, trebuie să fie urzică naturală!

– Şi ei nu să se urzice dacă îmbracă aşa ceva?

– Păi, au pene…

– Au acum, dar e de presupus că vor redeveni oameni…

– Ei, asta e! Poate-o să se urzice puţin, dar altfel rămân păsări…

– Şi vrăjitoarea ce-a avut cu ei? – mai dori tânăra să afle.

– Nu ştiu! Ori vor fi făcut ei ceva, ori a fost o răutate gratuită, ştiind că o să mă irite…

În cele din urmă, Adina porni în cimitirul romano-catolic din apropiere şi adună câteva pungi bune de urzici, protejându-se minimal cu mănuşi de cauciuc. Deşi paznicul cimitirului simţi mişcarea, alese soluţia prudentă să stea în casă, presupunând că profanatorii îşi fac mendrele şi nedorind s-o încaseze.

Revenită acasă, Adina puse urzicile la fiert, etapă necesară în confecţionarea firelor de urzică.  Însă aburul cu iz răscolitor o determină să-şi prepare un sos, cu care decise să asezoneze o mâncare de orez. „Poate rămâne mezinul cu o aripă în loc de mână!” – îşi zise, în vreme ce-şi lua micul dejun (îi spunem astfel din pricina orei). Turnându-şi şi-un pahar de vin, tânăra fu cuprinsă de-o dulce moleşeală, astfel că-i trecu orice chef de tricotat şi puse restul urzicilor în congelator. „Voi face o cură de urzici!” – mai gândi, apoi adormi.

Cele şapte lebede rămaseră atracţia urbei, turiştilor plăcându-le în mod deosebit să le arunce bucăţi de somon.

 

…

 

– Cum ar putea – observă o ascultătoare – o fată să aibă şapte fraţi fără să ştie de ei?

– E posibil! – observă însoţitorul său. De pildă, noi o avem pe Mirela. Dar, s-ar fi putut…

– Cum s-ar fi putut? Deci, tu ai astfel de obiceiuri!…

– Nu mă înţelege greşit, era doar un exemplu!…

– Sigur! Frumos exemplu! Mi-ai stricat seara!…

Cum cei doi părură a dori să părăsească incinta, George le aţinu calea:

– Nu aţi uitat nimic? – zise, însoţind întrebarea de-un gest discret.

Cei doi se reculeseră, plătiră ultimul basm ascultat, apoi plecară certându-se. Pe dată, alţi doi doritori fură admişi în sală, zvonul despre şueta noastră literară lăţindu-se în urbe şi mulţi dorind să-mi asculte basmele. Cum reveni şi Crina, alături de ea se fofilă Marieta:

– Doamna Directoare, v-au căutat de la Poliţie, în legătură cu ochii ăia, care eu le-am zis că probabil sunteţi aici, care cred că o să vină-ncoace!…

– Bine…

– Care erau patru poliţişti, Doamna Directoare, mi-au arătat şi gitimaţiile!

– Legitimaţiile…

– Care ce-or fi vrând?

– Nu ştiu. Dar, dacă tot eşti aici, ce-ar fi să cureţi closetul? S-a murdărit puţin o cabină… Îţi dau şi-o bere.

Mulţumită de târg, Marieta se interesă unde este closetul cu pricina, iar Caius, auzind finalul discuţiei, se oferi s-o ajute.

– Băi, dar să nu crezi că primeşti şi tu bere! – preciză domnul plutonier-major Onici. Şi fii atent, curăţaţi doar de căcat, nu vă apucaţi să vă futeţi acolo!…

---

[1] Adina Huţanu, bloggeriţă din Iaşi, deşi postează mai ales din Genova, Italia.