Masacrul

Zadarnic se căznea soarele de dimineaţă să alunge umbrele din orice cotlon, căci sufletul îmi rămase mohorât. În această stare, am suit în troleibuzul 32, deşi nu aveam treabă nicăieri.

– Compostează-mi şi mie biletul! – îmi spuse o femeie, întinzându-mi dreptunghiul de hârtie.

Era prea mult! Nu de aceea îmi storc zilnic mintea, spre a zămisli capodopere, ca să mi se vorbească ireverenţios!

Peste măsură de iritat, am scos revolverul şi-am început să-i vânez pe călătorii care mă inoportunau, începând cu insolenta femeie. Golind încărcătorul, constatai că încă nu-mi trecuse, astfel că scosei şi revolverul al doilea, trăgând în continuare.

Conform graficului, şoferul oprea în fiecare staţie, însă imaginea trupurilor zăcând însângerate făcu să nu mai urce nimeni. „Par să fi înţeles aluzia” – îmi zisei.

În troleibuz am mai rămas în viaţă eu, şoferul, care se delecta cu manele, şi-un alt meloman, un tânăr care asculta la căşti cine ştie ce subproduse şi clefăia gumă. Zgomotul măgăoaiei îl făcu să nu sesizeze nimic din cele petrecute.

La muzeu, ne aştepta un echipaj de poliţie.

– Cine-a făcut asta? – întrebă un comisar pe care-l ştiam din vedere, cred că de la Irish Pub.

– El – răspunsei, arătând către tânăr.

Cum acela avea şi piercing, fu săltat imediat.

Sufletul năclăit începu să mi se însenineze, mai cu seamă când auzii din mulţime o remarcă de bun simţ:

– De ce nu-i ridică imediat cum îi văd că rumegă, ci întotdeauna trebuie să se petreacă întâi astfel de tragedii?…