Presupuneri

Desen de Gabriel Pacheco

Dispoziţia clientului este diferită atunci când se află în sală, faţă de momentele în care se mută pe terasă. Dacă spaţiul închis predispune la gânduri mai abstracte, precum meditaţia la nemurirea sufletului sau la efectul dăunător al tutunului, şederea pe terasă conferă o deschidere către semeni, implicând, aproape de la sine, consumatorul în social.

Petrecând, prin cine ştie ce capriciu, câteva ceasuri pe terasa Dinar, am simţit această schimbare a dispoziţiei lăuntrice. Cum, peste drum, un cetăţean intră într-o clădire, ne întrebarăm în mod firesc când o fi apărut acolo coşmelia, căci nimeni dintre noi n-o observase până atunci. Cei mai mulţi înclinam către varianta că va fi fost mai demult edificiul acolo, doar că nu i-am dat noi atenţie.

– Din pământ, oricum, n-a răsărit! – concluzionă Teodosie.

– Dar, oare ce face omul ăla singur în clădire?

Ultima intervenţie aparţinu Marietei, dovedind odată în plus că femeile sunt mai interesate de soarta aproapelui.

– Greu de zis! – opină Marcel. Ar putea să facă orice…

Raul îl contrazise:

– Ar putea face multe, însă nu orice! Că, doar n-o să zboare cu elicopterul.

– Nu, cu elicopterul n–are cum să zboare! – întărirăm câţiva.

Anca aduse un nou rând de beri şi, o vreme, fiecare se gândi la ale sale.

– Dar, dacă plănuieşte o infracţiune? – sparse tăcerea domnul plutonier–major Onici. Sau, cine ştie, poate chiar a pătruns prin efracţie!… Dacă n-ar fi aşa cald, m-aş fi dus să verific…

– Nu plănuieşte nimic! – interveni Raul. Omul a intrat hotărât, se vedea că n-o face pentru prima dată. Eu cred că are pe una…

– Sau a intrat să bea ceva – propuse Marcel.

Ultima presupunere fu dezavuată. Într-adevăr, de ce să bei într-o încăpere oarecare, când există Dinar peste drum? Astfel că am respins ideea, ca pe una lipsită de logică.

– Tipul avea hainele boţite – remarcă Marieta -, aşa că e mai degrabă singur. Când ai întâlnire, te primeneşti cât de cât…

– Înseamnă că şi-o face singur – conchise, cam pripit, un comesean.

– Ei, nu toţi au deprinderile tale! – spuse domnul plutonier Onici. Eu tot cred că pune el ceva la cale…

– Poate că acolo-şi are biblioteca şi citeşte ceva… – încercai şi eu o variantă.

– Citeşte pe dracu’! – tună Raul. Era mai copt decât tine… Nu vezi că, de când te-ai ramolit, nici tu nu mai citeşti nimic? Nici nu ştiu de ce-ţi mai strici banii pe cărţi… Ai citit în tinereţe, ajunge! Ai suficiente cunoştinţe cât să te dai deştept prin cârciumi… Măcar că, unii se mai prind că-n capul tău e un cocteil, nimic sistematizat…

Cum ultima intervenţie îmi fu cam indigestă, o chemai pe Anca pentru un nou rând de beri. Căldura înteţindu-se, curând ne-am mutat în sală, astfel că abia pe seară îşi mai aminti unul dintre noi, probabil Filaret, de întâmplarea cu cetăţeanul care-a pătruns într-un imobil. Ca o concluzie a zilei, acceptarăm că fiecare judecă lumea prin prisma propriilor ocupaţii şi a propriei firi, şi că spaţiul închis predispune mai degrabă la un punct de vedere obiectiv decât şederea pe terasă.