Ultimul Mitropolit – 5

V. Teodora

După ce l-a părăsit pe Marcel, Teodora savură o vreme solitudinea. Concubinajul lor durase câţiva ani, însă relaţia dintre ei ar putea fi denumită mai degrabă drept epidermică. Dacă nu neapărat complementari, totuşi, armonizabili fizic, cei doi n-au prea avut ce să-şi comunice în tot acest răstimp, iar certurile pentru telecomandă fură rezolvate cavalereşte, Marcel optând să petreacă mai multă vreme în Papa-Caffe.

Vărsătoare de Februarie, Teodora are şi mania dereticatului perpetuu, obicei care nu doar că scoate din sărite pe aproape orice bărbat, dar îl pune adeseori în situaţia absolut ingrată de a nu-şi găsi nimic din cele de neapărată trebuinţă. Telefonia mobilă, totuşi, a mai diminuat din acest neajuns. Pe timpuri, dacă-ţi intra concubina în tură, nu prea mai aveai modalităţi să discuţi cu ea câteva ceasuri, astfel de diploma de bacalaureat, buletinul sau cureaua de la pantaloni urmau să fie găsite cine ştie când.

Dacă ar fi să ne luăm după cei doi, fiecare ar fi putut alcătui o lungă listă de neajunsuri ale celuilalt, unele evidente oricui, altele receptate în mod subiectiv. Însă, Marcel şi Teodora aleseră, aşa cum este elegant, să nu se bălăcărească public odată despărţiţi, poate doar în primele zile şi cu o anume moderaţie, mai mult spre a-şi împăca propria conştiinţă şi-a se convinge că au avut dreptate – deşi Marcel se trezise în faţa faptului împlinit, el fiind cel părăsit. De altfel, la scurt timp după sistarea menajului, bărbatul emigră.

Apropiindu-se de patruzeci de ani, Teodora privi primele luni ca pe o binevenită odihnă, dar, mai apoi, viaţa urmându-şi cursul, simţi nevoia să-şi complice existenţa, începând să-şi caute pe internet suflete compatibile. Fixându-se la circa opt curtezani, autohtoni ori din diaspora, începu să povestească cu aceştia pe Messenger ceasuri îndelungi, timp în care-şi expuse opiniile despre viaţă, preferinţele muzicale, condamnă ipocrizia multor semeni, milită pentru pacea lumii şi, desigur, îşi povesti micile întâmplări de peste zi ori unele amintiri. Astfel, se plânse tuturor de fostul său iubit, de modul în care acela nu era în stare să facă o cafea fără să murdărească aragazul, de veşnicul miros de cârciumă din haine – ba impregnat până şi-n piele! – şi, în general, de toate micile mizerii domestice. Despre personaj spunea că nu mai ştie mare lucru, că e pe undeva prin SUA, parcă-n New York, şi că nu s-ar mira să-l revadă într-o zi la ştiri ca autor al cine ştie cărui act reprobabil. În altă ordine de idei, se felicita că n-a ajuns până la Cununie cu individul.

– Acum, mă puneam rău şi cu Arhelau… – spunea deseori, deşi curtezanii nu prea erau la curent cu organizarea noastră bisericească.

Toate aceste discuţii atraseră atenţia lui George Michael.

– Asta-i fufa individului! Şi, firesc, îi poartă şi ea grija lui Arhelau! Cretinii de decriptori au ignorat-o cu totul, deşi în conversaţia cu agentul Vania era personaj cheie!… Teodora a mai zis ceva? Asta le-a scăpat cu totul, idioţii dracului! Eu trebuie să descâlcesc toate iţele, că ei sunt ocupaţi să ceară suplimentări de fonduri! Este limpede oricui că tipa-i parte din conspiraţie… Şi, dacă ajungem la ea, s-ar putea să iasă şi Marcel din ascunzătoare…

Cum super-agentul Ross întârzia să-l contacteze („Sper că n-a dat-o-n bară!”), transmise lui Charlie (diferit de tizul de la decodare), aflat deja în Timişoara, să fileze neîntrerupt ţinta Teodora, să-i afle contactele şi locaţiile, urmând să-i transmită noi ordine ulterior.

Cititorul atent îşi aminteşte că părintele Puiu vorbise, înaintea Consistoriului Eparhial, despre un agent Charlie care trebuia să dispară discret din Zentropa. Facem aici necesara menţiune că totul este o pură coincidenţă, Puiu rostind numele absolut la plezneală şi neavând nici cea mai vagă idee că, în Timişoara, chiar foiau agenţi CIA.

…

Deşi mare iubitoare a emisiunii Dansez pentru tine („De când am scăpat de bou, pot şi eu să mă uit fără să mi se spună că-s proastă!”) şi aproape deloc dedată filmului de acţiune („Violenţe gratuite! Oare oamenii chiar nu se pot înţelege între ei cu vorba bună?”), Teodora observă totuşi că acelaşi individ începuse s-o însoţească pretutindeni. În troleibuz citea un ziar, pe stradă părea a privi la vitrine, la piaţă, mozolea marfa de pe tarabe, necumpărând niciodată nimic, iar în faţa casei se plimba încolo şi-ncoace, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva. „O fi vreun obsedat!” – îşi zise femeia cu îngrijorare, adăugându-şi, prevăzătoare, spray-ul paralizant în poşetă. După vreo săptămână, deşi o teamă firească o încerca încă, începu să se şi amuze pe seama lui, umblând te miri pe unde doar ca să-l observe ţinându-se-n urma ei ca un căţel. Brusc, îi veni gândul să intre în gang, către Strada Arieş. Acolo se opri şi, când se ivi silueta urmăritorului, îi pulveriză spray-ul iritant în plină figură după care, apucându-se să-l altoiască cu poşeta, îl întrebă cu mânie:

– Ce vrei, băi, obsedatule, nu-ţi mai ajunge scrotul?…

Deodată, un tip atletic apăru de nu se ştie unde, îl înşfăcă pe agresor de guler şi-i zise femeii:

– O fi vreun admirator timid, de vreme ce vă urmăreşte de atâta vreme fără să declare ce anume doreşte…

Revenindu-şi oarecum, agentul Charlie prinse să tremure, reuşind să îngaime, în vreme ce-şi udă pantalonii:

– Igor de la FSB!…