Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 9

IX. Moştenirea

Poate părea ciudat, însă, deşi Igor plăteşte întotdeauna consumaţia tuturor, o singură dată nu i-a venit prin minte să-mi spună: „Ţine-aici, cincizeci de milioane, să ai şi tu de-o bere!”. Adevărat, şi eu mă jenez să-i cer, sperând, de la o zi la alta, că-mi vor veni cândva şi banii necesari.

Aştept dracu ştie ce. Deşi doar asta fac de săptămâni bune, ciudăţenia perseverenţei mele constă în faptul că deja toate-mi deveniseră limpezi. În sufletul meu mort amintirile-mi sunt balast, prezentul, un moft indigest ce, fără noimă, se preschimbă în trecut, iar viitorul se străduieşte în zadar să-mi făgăduiască, precum cioburile, sclipiri întremătoare.

După ce-am avut parte cam de tot ce-mi dorisem, dintr-o dată îmi mai rămăseseră doar două alternative: s-o sfârşesc în vreun fel, ori să-mi caut o slujbă. Dacă prima posibilitate îşi rânjea, hidos, caracterul tenebros, cea de-a doua era una cu totul de neconceput! Astfel că revin la primul gând, căutând modalitatea de-a profita plenar de pe urma suicidului iminent şi (micime sufletească!) de-a mă sustrage cumva consecinţelor acestuia.

Eu mă trezesc şi caut spre afară

Să văd lumina aurorii clară,

Dar, noaptea-i noapte fără de sfârşit.

În jur e brumă. Frigul s-a-nteţit…[1]

Nu-s întreg la cap! Curând voi pleca pentru totdeauna, şi mie-mi umblă-n minte poeţi vietnamezi, de parcă aş fi puşcaş marin… Bine că nu mi-a trăsnit vreun gruzin!

Bate inima amară, cu mult chin vesteşte clipa –

Cine-mi va-nţelege dorul ascultându-i, vai, clipirea?

Stau de pază la cărare – mă ademenesc vedenii…[2]

E clar, am luat-o razna cu totul! Acum, m-a pălit şi georgianul ăsta… Nu pot să mor astfel, ar fi nedemn! Mai bine beau până-mi şterg toate poemele din cap!

În această stare, neavând chef de companie, m-am retras într-unul din barurile mai izolate de la Perla, cerându-i Adinei un cocteil letal, amestec de bere nefiltrată cu coniac.

Cunosc starea asta, ca unul care-a decis, în mod iremediabil, să-şi curme zilele în mai multe rânduri. Percepţiile se diminuează la maximum, iar înainte-ţi se deschide hăul ce pare să te absoarbă, neant fojgăind de năluci hâde care, invitându-te, promit o desăvârşită singurătate, cu toată paradoxala lor prezenţă. În fine, deşi cunosc starea, este greu de explicat! Oricum, nimic nu-i mai ameţitor decât spectrul tristeţii eterne şi nimic nu este mai iritant decât să fii smuls din această beţie… Familiarizat cu toate ungherele Perlei, Puiu dădu peste mine şi-n cel mai retras bar (complexul are două restaurante şi opt baruri).

– Iarăşi ai luat-o pe arătură? Care-i problema ta? – mă întrebă părintele Puiu, cu obişnuita-i lipsă de tact, după ce se aşeză fără a cere permisiunea sau, în orice caz, fără s-o primească.

– De data asta, gata! Nimic nu mă poate face să mă răzgândesc! – i-o retezai.

– Cum crezi… Dar, aş vrea să mă faci şi pe mine să pricep… Care-i chestia?

Insistenţa convivului nepoftit mă irită la culme, astfel că decisei să blufez:

– Nimeni nu mă iubeşte!…

– Hă, hă! – se amuză Puiu, în modul cel mai sincer. Uite, Adina te iubeşte… Nu-i aşa, Adina, că-l iubeşti pe domnul Vania?

– Dacă-şi achită consumaţia, îl iubesc! – confirmă crâşmăriţa, condiţionându-şi, totuşi, simţămintele faţă de mine.

– Şi nu doar ea te iubeşte… – plusă părintele. Sunt atâtea văduve pe internet, de ce nu te pui pe ele cu vrăjeala? Sau, cum face Drăgan… Prosteşte puştoaice, le zice că-i dependent de droguri şi că vrea să se lase, iar alea-i aduc bani pentru tratament. După aia, ne tratăm toţi la Papa-Caffe…

– M-am lăsat de haiducie… – obiectai. Le fraiereşti o dată, pe urmă, iarăşi trebuie s-o iei de la-nceput… Mi-aş dori o relaţie stabilă, am şi eu o vârstă… Văduvele, de regulă, au şi copii, n-o să-i dezmoştenească pe ăia ca să trăiesc eu în lux…

Părintele Puiu mă privi cu aerul său dezaxat, după care, schimonosindu-se într-un ansamblu de rictusuri, abordă tonul său de dojană:

– Acum, ce vrei? Iubirea perfectă? Nu poţi găsi pe una care să şi pompeze-n tine nelimitat, să te şi iubească şi nici să nu întrebe unde pleci ori, mai ales, de unde dracu vii…

– Asta susţinusem şi eu – confirmai.

Amicul se lumină o clipită, părându-i-se că am fi căzut de acord asupra a ceva, abia mai apoi reculegându-se şi dându-şi seama că, prin tot ce mi-a spus, n-a reuşit altceva decât să-mi întărească hotărârea de nezdruncinat.

– Mă duc să mă piş! – spuse după o vreme. Să nu pleci, că mai avem de discutat! Adina, mai adu-i ceva… Ce-a băut până acum?

– Şase cocteiluri letale…

– A, mai merge!…

– Merge – admise Adina -, dar ar fi bine să mai meargă şi domnul Vania la closet, că iară-l năpădesc gândurile şi uită… Marţi s-a pişat pe el…

Puiu-şi apropie nasul de zona vizată şi-o linişti pe chelneriţă expert:

– Are pantaloni curaţi, nu miroase nici dacă-şi dă drumul! Ştiu de la mine, când o mai luam câte-o săptămână cu şpriţul… Se face şi gaură-n pat, că se macerează iarba aia de mare dacă te pişi tot în acelaşi loc, însă nu asta-i problema, încep să-ţi pută pantalonii de zici că-i prăjitură cu amoniac…

Pentru a scurta toată această discuţie sâcâitoare, am decis să merg la toaletă înainte de sosirea următorului pahar. Aici, sinuozităţile urinei în pisoar, precum şi pastilele odorizante, mă făcură să-mi închipui o tânără cu părul blond şi cârlionţat care, într-o odaie în armonie de alburi, arzând arome felurite, mă aştepta pe mine să mă ivesc de nu se ştie unde, pentru a mă iubi cu o iubire mai presus de iubire, precum Anabel Lee, odinioară, pe Edgar.

– Pişatul fără beşini este ca nunta fără lăutari! – filosofă Puiu, exemplificându-şi axioma într-un mod convingător.

Fără legătură directă, îmi trecu prin minte:

Vestit de toate surlele din cer,

Soseşte-omătul şi, gonind pe câmpuri,

Nu stă niciunde; aerul albit

Ascunde munte, codru, râu şi boltă

Şi prinde-n văluri casa din grădină[3]…

Revenit în bar, sorbii din paharul sosit între timp, dornic să-mi redobândesc dispoziţia sumbră de care mă îndepărtasem vremelnic. Obstacol pururi agitat, părintele îşi continuă eforturile de-a-mi zădărnici ambiţiile, expunându-mi crezul său eshatologic:

– Dacă te-arunci, să zicem, de pe bloc, ce-ai rezolvat? Doar, aici e totul! Dincolo… neantul! De fapt, ce ţi-ai dori?

Cu toate că nu eram sigur că asta-mi doresc, expusei viziunea inspirată de pisoar, cu tânăra cea blondă şi casa în nuanţe de alburi, evocându-l, indirect, pe Utrillo. Companionul tăcu încurcat. „Bine, măcar, că nu mai clămpăni!” – îmi zisei.

– Ar fi ceva aşa cum zici – sparse din nou în ţăndări tăcerea -, însă, nu aici! În străinătate…

Ridicai din umeri, în sensul: „are vreo importanţă?”.

– Dacă nu ţi-e lene să te duci până acolo, te pun în legătură!

– Cam pe unde vine? – întrebai, având un gând ascuns. „Dacă-i la dracu-n praznic, să schimb opt autobuze, mai bine-o termin de azi!”.

– Prin Europa, nu mai ştiu exact… O întreb eu azi pe Irina şi-ţi zic mâine… De fapt, ţi-a spus şi ţie despre tipă, data trecută…

Rânjii. Mâine… Ce m-ar putea determina să mai apuc ziua de mâine? Fantasme care m-ar aştepta pe undeva prin Europa?… Dacă uitasem, pe moment, că e vorba despre Viena, printr-o asociere de idei, îmi amintii altceva:

– Drumeţul,

Dând cu ochii de cărarea către adevăruri,

S-a mirat foarte;

Era cotropită de ierburi.

„Aha, şi-a spus el,

Văd că n-a mai trecut nimeni pe aici

De multă vreme”.

Pe urmă văzu că fiecare fir de iarbă

Era ca un cuţit ciudat

Şi „Hm, – a mormăit –

Mai sunt, de bună seamă, şi alte poteci!”[4]

– E faină! – aprecie Puiu. Ai scris-o tu?

– Nu, un tip… – explicai. Ei, spune despre zâna aia, pe care zici că o ştie Irina…

– Exact! Tipa e tânără, blondă, frumoasă şi indecent de bogată. Se numeşte Elise Hegel[5], dar se semnează Heghel, ca să nu tot fie întrebată dacă-i descendentă a filosofului. Ştii că a fost unul…

Ceva auzisem, vag, în trecut, însă aspectul îmi păru irelevant.

– Din partea mea, poate s-o cheme şi Popescu!

– Perfect! – se bucură circumstanţialul codoş. Acum, e o mică problemă, trebuie s-o moştenească pe-o babetă, Crescentia[6]. Dar, treaba e ca şi rezolvată! Fie-i vine sorocul până ajungi tu acolo, fie, văzând cu cine i s-a încurcat pupila, va avea parte de acelaşi deznodământ…

Mă simţii cam şifonat de-o atare apreciere:

– Dar, ce am, sunt ciumat? – protestai.

– Nu, cum să fii ciumat? Ziceam doar aşa… Oricum, vroiam să spun că baba n-o mai duce mult şi, din cum s-a scăpat August Ansgar[7], avocatul femeii, unica moştenitoare va rămâne Elise, respectiv tu…

– Dar, dacă cunoşteai castana, de ce nu te-ai aruncat tu? – întrebai, devenit brusc suspicios.

– Tipa nu-i pe gustul meu, mie-mi plac mai plinuţe… – mărturisi Puiu, iar aici îl crezui, gusturile sale la femei fiind întotdeauna mai mult decât îndoielnice, frizând perversitatea. Oricum, după ce rămâi cu ea, o să te poţi distra plenar, căci mai e o armată de rubedenii care speră să se înfrupte din avere. Numai bine ai pe cine să întărâţi, le poţi livra iluzii şi, dacă eşti deştept, îi faci să se anihileze reciproc şi aduni şi averile lor…

– Asta ar fi simplu, să vedem cum scăpăm de Excrescenţia aia…

– Crescentia – mă corectă Puiu, nereuşind să-şi mascheze bucuria de a mă fi deturnat de la deciziile mele morbide de până atunci, planul schiţat de el acaparându-mă.

– Stăteau întinşi cei doi pe nisip în al zilei temei,

în faţa fabricei de iută prăfuite;

rochia largă de pâslă juca în jurul şoldurilor ei

şi soarele pe ceafa-i îşi zvârlea razele lui ascuţite[8]…

– Aşa te vreau! – îmi zise părintele satisfăcut, trăgându-mi o palmă de încurajare peste umeri. Hai să luăm un coniac! Nu mai lua nici tu porcărie de asta, că de aici îţi vin tot felul de gânduri!…

Curând, închinarăm pentru moştenire şi, în subsidiar, pentru dragoste.

---

[1] Începutul poemului Noapte prelungă de Tranh Te Xuong (1870 – 1907).

[2] Începutul poemului Bate inima… de Alexandr Ceavceavadze (1786 – 1846).

[3] Începutul poemului Viscolul de Ralph Waldo Emerson (1803 – 1882).

[4] Stephen Crane (1871 – 1900), Drumeţul.

[5] Personaj din În spatele oglinzii, roman în manuscris de Oana Stoica-Mujea.

[6] Personaj din În spatele oglinzii.

[7] Personaj din În spatele oglinzii.

[8] Începutul poemului Vară bogată de Theodor Kramer (1879 – 1959)