Ultimul Mitropolit – 18

XVIII. Zi de toamnă

Septembrie debută ca un sfârşit de toamnă, făcând uitată vara care, calendaristic vorbind, tocmai s-a dus.

Ploaia de toamnă răpăia de ceasuri bune-n ferestre, iar sufletul Irinei se mulă pe tristeţea cosmică:

„Livada-i veninoasă în toamnă dar frumoasă

Şi vacile păscând

Se otrăvesc pe rând

Brânduşa de culoarea unui cearcăn sau a unui liliac

Acolo înfloreşte la fel cu ochii tăi ce-mi plac”[1].

„N-ar fi trebuit să-i pun în legătură, cine ştie ce-o să iasă din toată povestea asta! El va pleca la Viena, aia-i tânără, în minte-i fulgeră partituri şi poeme… După o săptămână îmi va zice rece că-i ocupat cu una-alta, apoi îmi va vorbi tot mai rar, va uita să mă mai cheme vreodată, şi toată viaţa mea se va duce dracului! De ieri, niciun telefon… Nu-i nici la Papa-Caffe… Înseamnă că vorbeşte cu Elise şi nu-l mai interesează altceva nimic!…”.

– Irina, hai să vezi nişte canguri pe National Geographic!… – se auzi glasul lui Puiu din odaia alăturată.

„Exact de cangurii tăi îmi arde mie!” – îşi zise Irina, dar merse până-n uşă pentru a mima un interes minimal. Spre şansa ei, se trecu la imagini cu primate, astfel că Puiu, cunoscându-i aversiunea faţă de maimuţe, îşi reduse insistenţa.

– Sucită mai eşti şi tu! Ţi-a făcut vreo maimuţă vreun rău, ca să fii atât de pornită?…

– Nu-s pornită, dar prefer să nu le văd! – încheie femeia incursiunea în fauna planetei.

Adevărul este că Puiu o chemă doar pentru a-i distrage atenţia, simţind-o tensionată, chiar dacă-i scăpau motivaţiile stării cenuşii a femeii iubite. „Poate de la vreme…” – se amăgi.

„Îngeri în exil aţâţă cu penele lor

Toate vetrele răvăşite şi incendiul însufleţeşte

Norul în care taurul lui aprilie mugeşte de dragoste”[2].

„Aprilie! Cât de fericită eram cu doar câteva luni în urmă!… Parcă aş fi copil… Mi s-a năzărit că va fi mereu senin. Şi acum…”.

– Ies… – îi spuse lui Puiu, într-un mod abrupt.

– Cum crezi, da-i o vreme că eu n-aş ieşi nici după ţigări! – răspunse bărbatul. Chiar, dacă tot mergi în oraş, ia şi nişte ţigări…

– O să iau.

– Şi, dacă-l întâlneşti cumva pe Vania, spune-i să mai dea un telefon! De când s-a încurcat cu Elise aia, văd că a dispărut cu totul…

– Mda… – mormăi Irina, deşi ştia că acestea nu îi fuseseră zise cu niciun fel de intenţie ascunsă.

Este interesant că, defel naiv, Puiu nu şi-a imaginat niciodată că Irina ar putea să nu-l iubească sincer şi, cu atât mai puţin, să creadă ca fiind posibilă vreo legătură între ea şi mine, alta decât una de amiciţie. Dacă toţi ar reacţiona identic în situaţii similare, lumea aceasta ar fi una cu mult mai paşnică…

Irina porni către mine, cu gândul de-a încerca întâi, totuşi, la Papa-Caffe. Frunzele veştede lucind cleios în ploaia rece nu-i mai părură deprimante, odată decisă să mă întâlnească.

„Uitare

Uşa închisă

Peste-aplecata clisă

Tremur-un copac buimac

O singură

Pasăre cântă

Pe-acoperiş

Nu mai e lumină

Doar soare

Şi notele degetelor tale uşoare”[3].

Dar, inima femeii adăpostea stări contradictorii, nădejdea alternând cu angoasele:

„Ca un alcool de zăpadă la grumazul nopţilor

Iarba nebună de vise creşte-n curmezişul inimii”[4].

…

După ce-am vorbit cu Elise câteva ceasuri bune, trecând în revistă spicuiri din lirica lumii, opinii despre câte-un compozitor şi detalii despre noi, în care eu, cel puţin, oferii o versiune grotesc cosmetizată, hotărâi să ies la Papa-Caffe, pentru a-mi limpezi gândurile. Aducându-mi coniac şi bere, Adina privi mulţumită, dezaprobând excesele bahice la care mă dedau uneori.

– Doar două beri şi-o sticlă de coniac? Să fie-ntr-un ceas bun! De v-ar ţine… – îmi ură, strecurând şi-o doză de îndoială.

Căldura coniacului vechi îmi stârni stihuri demult uitate:

„Femeia mea cu părul de foc de pădure

Cu gândul de săbii aprinse

Cu talia de ceasornic de nisip

Femeia mea cu talia de vidră între dinţii tigrului

Femeia mea cu gura de cocardă şi de mănunchiuri de stele pitice

Cu dinţi de pecete de şoarece alb pe alba argilă”…[5]

Oarecum nefiresc, recitându-mi aceste stihuri o aveam înainte pe Elise, iar dacă Irina era oarecum şi ea pe acolo, imaginea ei se înceţoşă până către dispariţie. Când Irina intră în local mă găsi într-o stare incertă.

– Ceau! – salutai cu maximum de entuziasm pe care eram capabil să-l afişez.

– Mă bucur că eşti aici! Îmi ziceam că, probabil, discuţi cu Elise…

– Am vorbit ceva cu ea, de dimineaţă… Apoi, m-am dat offline, că mă agasa…

– Îhî, te agasa… – mă îngână Irina, pe-un ton ce dădea de înţeles că nu crede mai nimic din ce-i spun.

– Păi, ce-am eu cu ea? – plusai. Dacă n-ar fi moştenirea în discuţie, nici nu mi-aş pierde vremea…

– Probabil. De ce nu mă priveşti în ochi când îmi spui astea?…

Neavând de ales, înnoii declaraţiile de rutină privind-o în ochi, reuşind să fiu aproape plauzibil. Totuşi, resimţii un anume disconfort.

Cum ploaia se oprise, pornirăm împreună prin parcul înmiresmat, prilej de-a-mi răsuna în minte un alt poem, fără legătură precisă cu ceva anume:

„Atât de mult te-am visat,

Atât am mers, atât am vorbit,

Atât de tare umbra ţi-am iubit,

Încât nimic nu mi-a rămas din tine.

Eu voi rămâne-o umbră printre umbre

De-o sută de ori mai umbră decât umbra

Rătăcitoare umbră ce-o să vină şi-o să revină într-una

în viaţa ta scăldată de lumină”[6].

– Să nu uit să cumpăr ţigări! – îşi zise Irina.

---

[1] Începutul poemului Brânduşele de Guillaume Apollinaire (1880 – 1918).

[2] Fragment din poemul Dansatoare de Andre Salmon (n. 1881).

[3] Aerul de Pierre Reverdy (1889 – 1960).

[4] Începutul poemului La grumazul… de Andre Gaillard (1894 – 1929).

[5] Începutul poemului Dragostea dragostelor de Andre Breton (1896 – 1966).

[6] Ultimul poem de Robert Desnos (1900 – 1945).