Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 29

XXIX. Demonii nopţii

Destul de luminos peste zi, castelul căpăta un aer lugubru în vremea nopţilor, poate şi din pricina sentimentului că locul meu nu este aici. În plus, eram confuz, din varii motive. Dacă Irina continua să mă bântuie doar pe messenger, singură Elise ostenindu-se să-i răspundă, alte chipuri prinseră a se perinda prin închipuire.

În zbor înalt prin sferele cereşti,

Cu sufletul de mari avânturi plin,

Nu la minunile din cer mă-nchin,

Eu, robul frumuseţii pământeşti!

Iubirea-i ca un vis nedesluşit;

Nu stă-ntr-o fată fericirea mea!

Să nu mă-ntrebi, prietene, de ea,

Căci nu-ţi pot spune numele iubit[1].

Dacă nopţile grădina prindea să freamăte, acum amuţise orice zvon, arare câte-o pasăre de noapte scoţând vreun ţipăt stingher. În tăcerea densă, chipul Evei se insinua tot mai anevoie de ignorat.

Nu vântul de pe culmi desprins

În noapte clatină frunzare,

Ci tu, cu-o dulce-nfiorare

Sărmanu-mi suflet l-ai atins

Şi corzile-i prind să tresare…

E-o guslă el, cu corzi subţiri[2].

„Ei – mi-am zis -, nu Eve e aceea care mă nelinişteşte. Cu Eve e doar patimă, pe care uşor o poţi prevedea trecătoare. Altceva trebuie să fie! Parcă totul îmi este străin, măcar că, la banii pe care-i administrez acum, aş putea scoate din nevoi nu comunităţi întregi, ci guverne! Însă, vorba unui poem, nu e de-ajuns!”.

Crescentia, deşi mulţumită de mine, nu mă solicita peste măsură, poate şi din pricina vârstei, Elise mă găsea interesant, dar nu simţea nevoia să mă agaseze, de serviciile lui Vlador devenisem foarte mulţumit deoarece, având probele, oricând puteam să decid statutul Elisei, rudele ce mai apăreau la castel mă amuzau… Atunci, de unde tristeţea adâncă ce-mi trece ca un sfredel prin inimă?

Viaţa-i ca întinsul unei stepe…

Mergi pe ea, dar vezi să nu te pierzi!

Să nu crezi că liniştea începe

Dincolo de dealurile verzi…[3]

Poate rigiditatea castelului să fie pricina… N-aş zice că celor de aici le lipseşte umorul, dar nici nu le vine vreodată prin minte să le dea dracului pe toate şi să-şi facă damblaua nestăvilit, să se dea în stambă plenar! Parcă era mai de dorit traiul într-un bloc vechi, cum mai găseşti prin Linz an der Donau… Sigur, or fi şi în Viena.

Feciorul urlă. A-ncasat vreo două

Pentru un doi. Nevasta-i la coafor.

Abcesu-l fulgeră pe soţ, bilanţu-l plouă

Că-i negativ… şi cifrele, vai, dor!

Abacul, crud, anunţă catastrofă:

Umbrela, lemne – o breşă-s în buget,

Şi iar la pus nevastă-sa în cofă

Luându-şi hălăţelul de barchet…

În colivie fluieră scatiii

A pagubă, că-s nemâncaţi de ieri,

Un râşcov acru plânge-n farfurie,

Şi strop de vodcă nu-i pe nicăieri…[4]

„Aş face schimb cu unul ca ăsta! Sigur, mi-aş mai ţine un miliard, două, să nu rămân la rându-mi fără vodcă… Aici, dacă-ţi vine poftă să ieşi noaptea, canci! Ieşirile se programează din timp. De parcă poţi şti când o să te-apuce cheful… Adevărat, alţii ar zice că am prins pe Dumnezeu de-un picior…”

Ştii ţara-n care e bordeiul casă,

Iar foamea îl împinge pe om în greu păcat,

Unde obrazuri aspre cu-obida stau la masă,

Iar râsul fără grijă demult a fost uitat?

Unde nu-s şcoli, nici doctori, nici cărţi, nici îndurare.

Doar basamac şi crimă şi… zăngănit de fiare?[5]

Treptat, măcar că reuşisem atâta vreme să mă fofilez, ascunzându-mi chiar şi mie pricina perpetuei nostalgii, absenţa care mă roade de atâţia ani îmi deveni evidentă:

Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată

Nici dulce vin, nici apă de izvor.

Săruturi n-om schimba în zori; o dată

Nu vom privi amurgu-odihnitor.

Ţi-e aer soarele, şi mie, luna,

Doar dragostea ce-o respirăm e una[6].

Dar, în noaptea asta nici lună nu era, lăsându-mă singur cu fantasmele fără chip ale nopţii.

Un nor ţi-a zvârlit coada pe sus

Ca un şoarece colosal.

Luna s-a spart ca un ou

şi s-a dus

După-o muchie de deal[7].

„Ce ruşine! Pentru câteva miliarde nenorocite, stau aici printre suflete uscate, irosindu-mă! Când m-aş putea afla printre oameni vii!”

Am zmângălit o hartă vie

vărsând vopseaua din pahar,

şi pe faianţa cu piftie

pomeţii-oceanului amar.

Din solzi de peşti făcui să sune

chemările codanelor.

Voi

aţi putea

cânta nocturne

din flautul burlanelor?[8]

„Aţi putea pe dracu!”

Spre ziuă, totul mi se limpezi:

Cununi doar ţie îţi ofer

Şi drumul tău prin flori alunecă.

O, Rusie, blajin ungher,

Eşti crezul meu, iubirea unică[9].

Măcar că n-am văzut-o niciodată, ţara mea este Rusia! Va trebui să plec, să viez şi să respir între oameni, nu să-mi târşesc patimile printre bipezi…

---

[1] Începutul poemului Unui prieten de Mihail Lermontov (1814 – 1841).

[2] Începutul poemului Nu vântul… de Aleksei Tolstoi (1817 – 1875).

[3] Începutul poemului Viaţa de Ivan Nikitin (1824 – 1861).

[4] Începutul poemului Interior de Saşa Ciornîi (1880 – 1932).

[5] Ştii ţara-n care… de Igor Severianin (1887 – 1942).

[6] Începutul poemului Noi nu vom bea… de Anna Ahmatova (1889 – 1966).

[7] Începutul poemului Luna dispărută de Serghei Esenin (1895 – 1925).

[8] Voi aţi putea? de Vladimir Maiakovski (1893 – 1930).

[9] Începutul poemului Cununi doar ţie îţi ofer de Serghei Esenin.