Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 40

XL. Omnia mutantur, nihil interit

Să revii într-un loc poate avea un anume parfum, însă în primul rând îţi doreşti să revezi persoane, decorul rămânând, altminteri, inexpresiv. Astfel că este de înţeles cum, reveniţi în Timişoara, ne-am grăbit către Papa-Caffe. Aici nu se aflau doar obişnuiţii casei, Filaret, Caius, Teodosie şi domnul plutonier-major Onici, ci şi Teodora, anunţată despre ziua întoarcerii. Reuniţi, îmbrăţişările au fost oarecum haotice, iar frânturile de dialoguri pe măsură. Domnul Onici observă că, dacă nu ne aşezăm să bem ceva ca oamenii, întrunirea riscă să degenereze.

– Cum a fost? – îl întrebă Teodora pe Marcel.

– Nasol… Oameni schilozi, de la pântece în sus parcă n-ar mai avea nimic!

Domnul plutonier-major simţi nevoia să ajute:

– Doamna cred că-i mai interesată de spanioloaica aia a ta, nu de cum sunt americanii!

Cum Teodora nu-l contrazise, Marcel se simţi nevoit să îngaime ceva:

– A, aia… Cum să fie? O ţicnită. Măcar, avea un mic apartament…

– Ai stat la ea? – îl întrebă, destul de aspru, fosta concubină.

– Păi, ce era să fac? Întâi, am împărţit un coteţ cu trei albanezi. Ăia erau numai cu furatul…

– Şi ai ales să te prostituezi!

Simţind momentul tensionat, Teodosie interveni:

– Ei, poate că nu s-a prostituat, s-or fi potrivit, fizic cel puţin…

Repatriatul privi către părintele Puiu, solicitând sprijin. Acesta nu întârzie:

– Pe Lucia n-o ştiu, da’ la Viena îţi curgeau ochii după Suzanne aia, pe care-au mârlit-o Igor şi Melatov!…

Poate nu în cel mai potrivit moment, Marcel îşi aminti că i-a adus cadouri Teodorei. Aceasta-şi privi darurile încremenită:

– Suporturi pentru pahare de bere şi-un pix! Astea le-ai furat în ultimul moment din aeroport? Şi din America? Sau, acolo erai prea ocupat cu Lucia aia, şi nu ţi-a dat prin gând?…

– Ei, bine că n-a luat vreo boală venerică! – încercă Puiu să medieze, dându-şi seama, tardiv, că poate era mai bine să nu amintească de Suzanne. Adică – adăugă -, sperăm să nu fi luat!…

Filaret se apucă să cânte din Prokofiev, socotind că ar fi de dorit o pauză în conversaţie.

– De fapt, care-a fost treaba în America? – ignoră domnul plutonier muzica. Te-a părăsit tipa?

Marcel, stimulat şi de coniac, simţi nevoia să braveze:

– Draci! Nu s-a născut încă tipa care să mă părăsească pe mine! În America, vreau să spun… – se reculese îndată, cu toţii privindu-l uluiţi.

Chiar dacă nimeni n-o făcuse deliberat, discuţia mergea din rău în mai rău. Aceasta, poate, şi din cauză că prezenţa femeilor este mai rară în Papa-Caffe, astfel că ne obişnuirăm în timp să spunem ce ne vine la gură, ignorând diplomaţia. Socotii nimerit să povestesc despre agenţii Ross şi Charlie, prezenţi la Viena, ca să dau o turnură mai calmă întrevederii.

– Trec şi pe la Perla – zise Puiu -, da’ fiţi atenţi la ce povesteşte, că-i interesant!

Este posibil, chiar dacă nu-i o certitudine, ca Puiu să-şi fi dat seama că a încurcat lucrurile, însă e la fel de adevărat că el era mai legat de aşezământul amintit, discuţiile din Papa-Caffe având darul să-l plictisească. O vreme ne amintirăm de Igor şi Melatov, le spusei camarazilor şi despre agentul Harold, ce-l care-l urmărise din New York până la Viena, dar avui grijă s-o trec sub tăcere, de data aceasta, pe Suzanne.

– Şi Elise? – se auzi, pe neaşteptate, glasul Irinei.

Deşi întreaga asistenţă amuţi, mă adunai destul de repede:

– Elise e bine şi-ţi trimite salutări. Tu ce mai faci?

– Iau un ceai în spate… – îmi răspunse, intonaţia sugerând un „avem de discutat” sau ceva asemănător.

Fără prea mare entuziasm, mersei la separeu, cerându-i lui Andrei încă un coniac şi-o bere nefiltrată. Discuţiile penibile sunt întotdeauna mai uşor de trecut cu sufletul anesteziat.

– L-ai lăsat pe Puiu? – începui, ca să spun ceva.

– Ajungem şi acolo… Tu, însă, cred că ai fost foarte ocupat! Nici măcar o vorbă pe mess n-ai reuşit să trimiţi…

– Păi, era Elise călare pe el. A zis că ţi-a scris ea…

– Şi ea trebuia să-mi scrie? Ea mi-a promis că ne mutăm la Viena sau altundeva?

– Nu, nu ţi-a promis… – admisei. Au mai apărut ceva cărţi faine între timp?

– Dă-le dracului de cărţi! Asta ai să mă întrebi după o lună de zile? Nu ai nimic să-mi spui despre noi?

– Care noi? – mă minunai.

Irina mă privi înmărmurită, apoi răbufni:

– Eşti un neisprăvit! Până şi Puiu e mai bun decât tine! Eşti doar un profitor josnic, scrii numai tâmpenii străine de trăirea autentică, nu ai niciun rudiment de simţăminte nobile, toată viaţa ţi-ai irosit-o prin spelunci!…

– Probabil.

Inexplicabil, vorbele femeii îmi căzură prost, deşi în mod obişnuit prea puţin mă sinchisesc de ce anume mi se spune. Ca să scurtez discuţia, îi dădui Irinei, fără prea mare legătură cu cele de până atunci, zece mii de euro, dat fiind că şi datorită ei am ajuns să moştenesc. Fosta mea iubită privi banii şi, pe neaşteptate, îmi sărută mâna. Gestul a fost nu doar surprinzător, ci şi excitant. Deşi poate n-ar fi trebuit, noaptea următoare am petrecut-o cu ea, revederea cu Nataşa fiind superficială.