Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 43

XLIII. Honest Iago!

Este un paradox faptul că, într-o ţară în care fură aproape toată lumea, unii ajung să plătească scump acest obicei! Cu atât mai surprins a fost părintele Miculea să se vadă reţinut de poliţie, mai cu seamă că el doar îşi reţinuse o parte din nişte bani despre care socotea că nimeni nu va face vreodată pomenire. Un concurs defavorabil de întâmplări, însă, făcu întâi ca toată istoria să ajungă în presă, iar mai apoi ca arhiereii să susţină că acelea erau fonduri pentru ridicarea unui nou locaş de cult, întreaga tărăşenie cu Jitariuc neprivindu-i în niciun fel. Deşi declaraţiile lor erau cam trase de păr, superioritatea numerică şi ierarhică înclină balanţa în defavoarea părintelui consilier şi-n favoarea nu se ştie cui.

Transportat în Arestul Poliţiei, fostul cleric (caterisit în lipsă şi-n regim de urgenţă) fu întâi percheziţionat cu atenţie, apoi i se luară şireturile şi cravata, actele şi câteva obiecte personale. Năuc şi, în plus, nedeprins cu lumea carcerală, Miculea crezu iniţial că se află în închisoare. Fu repartizat într-o cameră destul de bună, alături de alţi şase inşi aflaţi în cercetări. Întâi, fu deschisă o uşă din lemn masiv, apoi o alta din gratii metalice. La repezeală, arestatul numără vreo nouă încuietori. Când se deschise prima uşă un glas strigă „Atenţiune!”, iar locatarii încăperii se aliniară cu faţa spre peretele de răsărit, opus intrării.

Noul colectiv se arătă destul de primitor:

– Ai ţigări?

Miculea avea un pachet.

– Păi, nu te-au întrebat dacă vrei ţigări? – se miră un domn care, cum află ulterior, era şeful de cameră.

– Ba da.

– Şi de ce n-ai zis să-ţi cumpere câteva cartuşe?

– Nu m-am gândit… Dar, aici nu poţi să-ţi cumperi?

Întrebarea stârni râsete între colegi, deşi mulţi nu ştiuseră, la rândul lor, că primul lucru pe care trebuie să-l facă un arestat este acela de-a cere cât mai multe ţigări, până la două sute de pachete, dacă se poate, aceasta fiind limita maximă, deşi unii reuşeau să intre în arest chiar mai bine garnisiţi decât atât. Fireşte, aceste detalii erau mai cunoscute celor care au mai fost cel puţin o dată în aşezământ.

Cei şapte îşi aprinseră câte o ţigaretă, şeful de cameră servindu-i cu foc de la brichetă. La scurt timp după aceasta, pe culoar se auzi un glas aparte:

– Fuooc! Fuooc! Bagă ţigara mai repede, în pizda mă-tii, că mă ard la degete!… Fuooc!…

Noul venit părând nedumerit, Bata – şeful de cameră – îl iniţie:

– E plutonierul Târziu. Aici, nu ai voie să păstrezi brichetă ori chibrituri, aşa că vin poliţaii, cam la o oră, şi-ţi dau foc prin orificiul din vizetă…

– Fuooc! – se auzi vocea chiar în dreptul camerei lor.

– Avem, să trăiţi! – răspunse Bata.

– Iarăşi aveţi? Eu o să vă sparg gaşca!…

– Bine… – zise arestatul în surdină, însoţind vorba de-un gest din mână, cu sensul „du-te şi dă-ne pace!”.

Clericul află acum că doar în penitenciar poţi să faci unele cumpărături, dacă ai bani în cont, fie primiţi de afară, fie avuţi asupra ta la intrare, fie câştigaţi la muncă.

– În arest – îl lămuri Bata -, doar dacă ai pe cineva să-ţi aducă… Dar, trebuie să-i vină ăluia ideea, că aici n-ai dreptul la vorbitor.

– Şi cât stai în arest? – dori noul venit să afle.

– Depinde… Câtă vreme eşti în cercetări. Eu stau aici de doi ani… Cu chestii contabile… De fapt, cam toţi suntem cu delapidare, fals în acte, treburi din astea. Tu pentru ce eşti?

– Nu ştiu…

– Ei, o să te mai cheme şi-o să te dumireşti… – îl încurajă colegul.

Miculea le povesti celorlalţi evenimentele, cosmetizându-le destul de puţin. Apoi, noii săi colegi îşi dădură cu presupusul cam la ce încadrări ar putea intra:

– Dare de mită, clar! – opină domnul Radu, cândva revizor. În rest, depinde dacă recunosc ăia că ţi-au dat banii.

– Păi, se pare că au zis că mi i-ar fi dat…

Pentru simplificare, Bata interveni din nou:

– Dacă doamna a rămas cu cinci sute de mii de euro, îţi ia un avocat bun şi într-o lună eşti acasă! Sigur, ar putea să-i vină şi alte idei…

Camera avea nouă paturi, lucrate din cornier şi etajate câte trei. Spre deosebire de alte încăperi, aici era şi-o „baie”, adică o firidă pe care o puteai folosi drept closet ori duş, apa provenind dintr-un ciot ce ieşea din plafon, scurgerea realizându-se printr-un orificiu mai larg din pardoseală. Instalaţia se pornea trăgând de-o sârmă fixată în perete. Chiar aşa rudimentară, baia era o binecuvântare, cele mai multe încăperi fiind prevăzute doar cu tinetă, apa pentru băut fiind adusă dimineaţa într-o găleata, iar pentru spălat ieşindu-se doar sâmbăta la sala de duşuri de la capătul coridorului. Aici, însă, erau cazaţi intelectualii, astfel că beneficiau de un confort sporit. Între paturi, spaţiul era cam de un metru lăţime, astfel că, atunci când le venea arestaţilor pofta de plimbare, trebuia să se organizeze într-un şir şi să găsească o cadenţă comună, ca să se poată învârti.

Ca şi în penitenciar, stingerea se dădea seara la zece, iar deşteptarea, dimineaţa la cinci şi jumătate. Nu era însă o prea mare rigoare, aşa că peste zi puteau toţi să doarmă aproape oricând şi noaptea nu existau plantoane. Uneori, cei sătui de somn de peste zi, petreceau noaptea jucând şah, table, ori cărţi. Fireşte, orice joc era interzis, aşa că piesele erau improvizate. Figurile de şah erau lucrate în staniol, iar pulurile pentru table, ca şi zarurile, erau făcute din pâine. Tablele de joc se trasau pe pătură cu săpun. Cărţile erau tăiate din felurite cutii de carton, valorile fiind scrise cu creionul, măcar că şi deţinerea uneltelor de scris era strict oprită. Periodic, poliţiştii făceau razii la camere, confiscând brichete, farfurii, pixuri ori seturi de jocuri, dar toate acestea erau înlocuite în aceeaşi zi, tot prin bunăvoinţa unor poliţişti. Chiar Miculea avu surpriza să fie chemat la vizetă a doua zi de către un plutonier mutat de curând din Arad, iar acesta-i dădu cinci pachete de ţigări. Cine mijlocise aceasta a rămas un mister, însă în arest savurezi ca atare orice lucru primit, contând mai puţin cine anume şi-a amintit de tine.

Părintele fu scos miercuri în zori să i se facă poze, i se luară amprentele, apoi, mai către prânz, ieşi din nou pe coridor.

– Eu sunt arestat preventiv… – obiectă, observând că fusese scos pentru frizer.

– Şi ce? – răspunse plutonierul Târziu, intrat în tură. Scrie undeva că hoţul trebuie să stea cu păr? Uite că ai şi cioc, futu-ţi rasa ta, dacă ţi-ai scoate dinţii ai avea gura ca o…

Plutonierul nu-şi încheie comparaţia, iar frizerul, recrutat tot dintre arestaţi, îl tunse cu maşina la zero, apoi îl bărbieri ca în vremurile de demult, cu briciul, după ce-i pregăti obrazul cu spumă obţinută din săpun de rufe.

– Domnul este gata! – glumi bărbierul, terminând să-l ferchezuiască pe cleric.

Bata îşi aminti de-un caz când, nimerind un tâlhar în camera lor, îl sfătui pe acela să spună că are tenul sensibil şi să ceară să-i dea cu cremă. Naiv, tâlharul repetă textul, alegându-se cu câteva bastoane şi cu sarcina suplimentară de-a spăla coridorul.

– Ăla era şi ciripitor – aprecie Radu. Toată ziua era scos la anchetă, şi după aia veneau poliţaii şi ne confiscau tot…

Fostul cleric se folosi de această perioadă pentru a afla multe lucruri noi. I se păru interesant chir şi „calendarul”. Măcar că în arest puteai pierde uşor şirul zilelor, deşi din vreme-n vreme câte-un gardian mai aducea vreun ziar, neputând, însă, fi sigur că-i la zi, pe plasa de sârmă groasă care proteja ferestruica încăperii era plimbată o bucăţică de staniol roşu, indicând ziua, alte mici marcaje arătând săptămânile. În plus, Miculea ascultă cu mare atenţie istorisirile despre penitenciar, loc în care puteai să nu ajungi defel, dar în care te şi puteai pomeni pe nepusă masă, chiar fără a fi fost judecat şi condamnat, raţiunile după care unii petreceau luni sau ani în arest, în vreme ce alţii erau mutaţi după câteva săptămâni, scăpându-le tuturor.

– Depinde de cei de afară – concluzionă Bata, mai mult ca să spună ceva.

După vreo trei săptămâni, Miculea primi o înştiinţare că i s-a ridicat sancţiunea caterisirii. Primul care depăşi surpriza fu acelaşi Bata:

– E clar, o să-ţi dea drumul!

„Bine-ar fi!” – îşi spuse proaspăt reprimitul în cler, cu un anume scepticism, însă previziunea şefului de cameră se adeveri. Spre regretul său, părintele Miculea fu scos din cameră fără să i se spună că va fi liberat, astfel că nu mai apucă să-şi ia rămas bun de la colegii de arest. În zilele următoare căută să ia legătura cu familiile acestora, parte dintre ei spunându-şi adresele. Spre surprinderea sa, adresele indicate se dovediră inexistente!