Colecţionara de coşmaruri – 18

 

18.

„Unora le-ar putea părea că traversăm o epocă dominată de imagine… Dar, nu este aşa! Tot Cuvântul este la temelia tuturor lucrurilor… Fireşte, vorbesc despre cuvântul rostit sau scris, fără conotaţii mistice. De pildă, pui în gazetă o poză cu o canapea. Nu exprimă mai nimic, poate doar le-ar face poftă unora să se întindă… Dar, dacă dedesubt introduci o legendă şi spui: Aici, europarlamentarul P – să zicem – viola femei! Cariera tipului e terminată! Sau, dacă vrei să nu-l mai angajeze nici la Pajişti, spui că viola bărbaţi. Apoi, pui în subsol un studiu ştiinţific despre sinucideri, pentru a-i da individului idei… Sau, de pildă, arăţi poza unui bazin din care iese ca un fel de abur – în prealabil, s-a aruncat piatră de var. Cititorul ziarului rămâne indiferent, eventual s-ar gândi la o saună ori la băi termale. Însă un text bine ales, precum: În însorita Albenă, alergând după un fluture, o fetiţă a căzut într-un bazin cu acid clorhidric – ar duce imediat la sporirea tirajului. Chiar! Să bag mâine ştirea asta!”. Roşcata Iara, încă sub impresia chefului de pomină ce abia se spărsese, se reîntoarse la rutina ziaristicii, scotocind după subiecte de impact, chiar dacă fabricate. Cum se poate observa, datorită şampaniei, vinului vechi şi coniacului venerabil, înclinaţia sa era de această dată către cinism şi cruzime.

„Casele se roteau ameţitor în jurul lui Marcus, asemenea unor căluşei scăpaţi de sub controlul îngrijitorului. Mădălina îi pusese un praf în băutură, dar, temându-se să nu fie descoperită, încurcă drogurile. Şi eu le-am cam amestecat! Sper că nu m-am făcut de basm… De fapt, la cum arată toţi, cred că a fost comă generală! Dar, dacă mi se pare numai mie că arată aşa? Oricum, eu m-am săturat de Mădălina asta, cred că o fac următoarea victimă! Mi se pare că, la restaurant, a şi zis unul ceva despre-o altă crimă… În sfârşit, cadavrele nu fug!… Astăzi n-am chef de nimic! Măcar de-aş adormi şi să am un coşmar mişto… Auzi, vorbă! Crimă oribilă… Aşa, ca literatură, merge… Ţii cititorul în priză. În practică, însă, crima-i crimă, ce poate fi oribil? Că-i tragi un glonţ ori că-l supui la torturi rafinate, subiectul tot acolo ajunge… Aşa povestea Ciprian, când l-a înşfăcat ursul în Retezat: la început a urlat, crezând că-l va mânca, apoi a urlat îngrozit că-l sfiorează… Până la urmă, a început să-i placă… Bine, nici Ciprian nu-i tocmai întreg la cap!”. Meditaţiile romancierei Oriana, după cum se poate intui, se situau ferm sub aburii nerisipiţi deplin ai alcoolului.

„Nu sunt nici piatră, nici frunză, nici cine ştie…

Sunt doar o făptură de sânge, limfă,

Carbon-hidrogen şi chimismul ştiut

Şi un ceva încă necunoscut

Din lumea înaltă a lumii, nedezlegat mister[1].

Ce versuri să-mi vină, după aşa un chef, decât legate de Chimie? Cred că le-am tras la reacţii chimice!… Dacă nu-i dădeam la urmă cu bere, poate nu s-ar fi răscolit toate aşa… Dacă aş fi, măcar, o piatră! Pietrele nu suferă de vertij… Oamenii trec prin asta[2]!”. Evident, şi Alizee era marcată de efortul nopţii ce abia se duse.

Până şi tumultuosul Cal, după un prim entuziasm, devenise mai rezervat:

– Sper să nu-l apuce pe Pencev să mergem astăzi la locul crimei! Am o durere de cap, că m-aş bucura să-şi facă vreun asasin pomană chiar cu mine…

– Mă gândesc – răspunse Braa -, că ei ar putea face primele cercetări, deşi mă îndoiesc că vor fi în stare… Data trecută, parcă am mers după două-trei zile… N-avem noi treabă cu cercetările Poliţiei, riscul să dea ei de urma asasinului este minimal!

– Măi, da ce-a mai urlat Onicikov la nota de plată! – interveni jurnalista cea roşcată. Am crezut că acolo şi moare…

– Cât a fost? – se interesă Alizee.

Cei mai mulţi, ridicară din umeri, însă Chinezu, atent la detaliile economice, îi informă prompt:

– Vreo cincizeci de mii de euro…

– Îhm! Merge… – aprecie Adeline. Voi, oricum, aţi mai tras şi până să venim noi… Acum, se va mai rări prostituţia o perioadă, până-şi recuperează plutonierul banii.

Doar Iara urmări atent această replică, celorlalţi scăpându-le mecanismele bunei funcţionări a unei comunităţi dintr-o zonă turistică.

– Crezi că…? – întrebă roşcata.

– Nu cred nimic – păru Adeline să retracteze. Ziceam şi eu, aşa…

– Parcă-am fi la priveghi! – constată Alizee. Eu merg sus… Braa, mai stai?

– Mai stau – răspunse acela.

– De ce? – se miră blonda cea scundă.

– Ca să evit orice interpretări posibile… – răspunse Braa, destul de încifrat.

Detectivul Cal îl privi aprobator, o tactică multimilenară a bărbaţilor fiind aceea ca, după ce s-au dat în spectacol, să mimeze o perioadă buna cuviinţă, nutrind deşarta nădejde că nebuniile le vor fi uitate.

– Poate jucăm o ruletă rusească… – glumi detectivul, dar privirea nimicitoare a poetei celei mignone îl făcu să amuţească pe dată.

Curând, se retraseră aproape toţi, astfel că Rebecca decise să iasă în staţiune să se azvârle cu coarda elastică, Chinezu urmând s-o însoţească.

Oriana adormi instantaneu, păşind într-o grotă. „Gara Albena” – îşi zise, după care urmă Gura Humorului. „Ce rapid a parcurs distanţa! Aici aş coborî să-mi iau o apă… Prind trenul mai încolo, oricum am loc rezervat…”. Ulterior, romanciera s-a gândit că poate trenul va ajunge prea departe până-şi va procura apa. „Vine altul!” – rezolvă problema, intrând într-o peşteră. „Bizar! Nu-s nici stalactite, nici stalagmite, nici umiditatea specifică, nici răcoarea caracteristică şi nici lilieci… Doar ăştia care stau atârnaţi cu capu-n jos, legaţi de câte-un picior… Oare de ce le-or fi scos ochii?”. Un pocnet îi atrase atenţia. Datorită obscurităţii, scriitoarea nu observă când a păşit peste-un glob ocular, care se sparse sub greutatea femeii, împroşcând un lichid incolor. „Pentru ce v-au atârnat aici?” –încercă să-l întrebe pe unul dintre condamnaţi, însă i se răspunse doar cu sunete nearticulate. „Probabil, le-au smuls şi limbile…” – mai gândi. „Dacă le-au mai străpuns şi timpanele, chiar că-i întreb degeaba! Altfel, măcar că nu-mi pot răspunde, mai află şi ei că-i bagă cineva în seamă…” – continuă încercănata scriitoare să mediteze, când observă intrarea într-o prăvălie. „Dacă aş descrie o astfel de scenă, toţi m-ar integra la dark fantasy, dacă n-ar zice direct că-s dusă cu pluta! Nimeni n-ar socoti-o veridică… Oare, dacă tot le-au scos ochii, de ce le-au mai decupat pleoapele?”. Intrând în prăvălie, Oriana se interesă de accesorii sfiorante. „Am avut, dar, s-au terminat!” – îi zise un domn lipsit de dantură, dar înzestrat cu un nas voltairean. „Nu m-am gândit până acum! Condamnaţii mai pot mirosi… Dar, şi mirosul ţi-l poţi pierde… Cel mai stabil simţ rămâne cel tactil, totuşi… Oare, dacă-ţi jupoaie pielea, mai funcţionează simţul tactil?…”. „Cu tramvaiul 88…” – o smulse din gânduri domnul cel ştirb. „Vă mulţumesc!” – răspunse scriitoarea amabil, deşi-i scăpase restul replicii. „Oricum, nu contează! Nu trece nici un tramvai 88 prin Gura Humorului!” – se consolă. Pe un coridor, mai mulţi tineri îşi desfăcură venele cu briciul, sângele pulsând în jeturi într-o ghiuvetă. „Ca să nu murdărească pe jos…” – găsi bruneta cea vopsită o explicaţie logică. „Odată, o colegă şi-a tăiat venele sub duş… Cum tocmai atunci s-a întrerupt apa, şi-a dat duhul înjurându-mă pe mine! Dar, ce-aş fi putut eu să fac? Lucram la Uzina de Apă, ce-i drept, însă eram o simplă funcţionară… Sărmana! Ce epocă a prins şi ea! Acum, cel puţin, te mediatizează, nu mori ca prostul… Ce chestie! Uite tramvaiul 88!” – constată romanciera şi sui în vehicul. „Bună ziua, vă rugăm prezentaţi biletele sau abonamentele dumneavoastră!” – se auzi un glas de troglodit. „Am pus-o!” – îşi zise Oriana, şi începu să explice pe larg cum, venind din Albena, intră într-o grotă a damnaţilor şi cum un tip fără dinţi îi zise ceva despre tramvaiul 88, dar că îi păru puţin plauzibil să se ajungă la numărul 88 într-o localitate lipsită de tramvaie… „Şi-atunci – completă trogloditul -, v-aţi zis să furaţi Statul de doi lei şi cincizeci de bani!… Remus, doamna zice că n-are bilet, deşi a văzut în peşteră ce păţesc călătorii frauduloşi!…”. „Dar, pot plăti amenda pe loc!” – obiectă contravenienta. „Pe loc nu puteţi – rânji cealaltă brută -, însă o veţi achita în peşteră… Asta-i una din aia care caută accesorii sfiorante…” – îi mai zise colegului. „Cel puţin, voi experia cum este să-ţi pierzi un simţ după altul…” – găsi încercănata Oriana o consolare, decisă să-şi accepte destinul. Restul călătorilor nu interveniră în niciun fel, privind absenţi pe fereastră.

Trezindu-se, scriitoarea se simţi întremată, hotărând să coboare în bar. Aici, Chinezu semăna oarecum cu victimele din propriu-i coşmar, fiind lovit destul de serios la cap.

– Aveau o singură coardă funcţională, aşa că ne-am dat în tandem – explică Rebecca. Dar, cum îl ţineam de glezne, coarda nu era suficient de strânsă, astfel că mereu îi înfigeam capul în nisip. La sfârşit, nu ştiu cum m-am răsucit eu şi a nimerit într-o piatră…

„Visul meu era mai plauzibil…” – gândi Oriana.

„Struţii sunt nişte păsări stupide!” – trase Chinezu concluzia ultimei aventuri.

– Mâine mergem cu parapanta! – decise Rebecca.

---

[1] Începutul poemului Oglinda din Cartea de dragoste.

[2] Aluzie la poemul Zămislire din Cartea de sidef.