Tenebre – 33

 

CAPITOLUL XXXIII – LUMINI PESTE TENEBRE

Încă multă vreme îşi amintiră locuitorii Öreatului de execuţia publică a ofiţerilor complotişti, desfăşurată în Piaţa Teatrului. Pe lângă Sworral, Wrrohmm, Grehmm, Wurrsorrf, Frrewe şi Jahmm se adăugă, în ultimul moment, şi gloobusul avocat al apărării.

Ca să se amuze, Sior îl lăsă pe Sorian să prezideze procesul. La rândul său, viitorul socru al tânărului împărat îl desemnă pe gloobus să-i apere din oficiu pe acuzaţi.

– Dar, avem avocaţii noştri! – protestă Sworral.

– Se poate… – zâmbi bătrânul. Însă, cu ce-i plătiţi? Şi cine-o să-i angajeze?…

Cei şase ofiţeri acceptară destul de greu gândul că averile le-au fost confiscate, iar familiile deportate într-o provincie sudică, la periferia imperiului.

– Lăsaţi – îi linişti Sorian -, vă apără dumnealui, are experienţă… Întreaga sa carieră a fost avocat al apărării…

Gloobusul înfieră cu mult talent faptele de josnică trădare ale foştilor ofiţeri, degradaţi şi excluşi din instituţiile restaurate, obţinând condamnarea lor la moarte prin torturi abominabile.

– Felicitări! – îi zise, în final, fostul monarh. Însă, fiind dumneata avocat al apărării, iar clienţii tăi pierzând toate procesele, recomand să ai parte de o pedeapsă similară, uşor înăsprită pentru faptul că ai făcut scandal aflându-te în stare de ebrietate…

Tio, în schimb, scăpă doar cu o amendă, la insistenţele Orianei, recomandându-i-se insistent o cură de dezalcoolizare.

Mulţimea de gură-cască savură din plin recitalul călăilor, aplaudând sfredelul neşlefuit, menghina, răngile înroşite, plumbul topit, bomfaierele, modul savant în care fuseseră legaţi condamnaţii, în poziţii dintre cele mai caraghioase, vorbele de duh ale chinuitorilor şi rugăminţile zadarnice prin care complotiştii se umileau, precum şi multe alte detalii care fac deliciul unor astfel de momente de neuitat.

Sior chiar promise, în ovaţiile poporului, ca astfel de spectacole să se producă mai des, în special în sărbători.

Urmă, firesc, căsătoria împăratului Sior cu Photine, eveniment la care nu puteau lipsi blonda Alizee, vrăjitoarea Oriana, Elfa cea roşcată da’ vopsită, Vrăjitorul, prinţul Ingvar şi prinţesa Sirona, sora geamănă a împăratului. De asemenea, participară la eveniment felianul Kayux, însărcinat cu igiena closetelor, Migreta, ca debarasoare, şi domnul plutonier-major Onix, cel care, pentru vreo trei zile, deţinuse chiar şi funcţia de prefect.

– Care dacă rămânea aveam şi noi serviciu la Prefectură, că era om bun… – se lamenta Migreta uneori.

– Care mai taci odată din gură, că mă pun cu bătaia pe tine! – replica felianul Kayux, erou al Revoluţiei.

Dat fiind că împăratul aprecia mult scrierile scundei Alizee, aceasta a fost solicitată să le fie naşă fericiţilor miri. Dintr-un sentiment de respect, Sior îi făcu o propunere similară şi Vrăjitorului, privind, în vreme  ce-i adresa rugămintea, către mâinile acestuia.  Cum cei doi acceptară însărcinarea, totul părea a merge ca pe roate.

– Da’ voi sunteţi cununaţi? – întrebă Oriana, vrăjitoarea cu cearcăne terifiante şi cu zâmbet tenebros. Cum vă puneţi naşi?…

– Ete, scârţ! – făcu Vrăjitorul. Ăştia-s politeişti, plus că suntem în mileniul IV înaintea erei lor, aşa că astfel de impedimente sunt irelevante…

Elfa, cum era de aşteptat, îi ceru Migretei să afle ce va fi în meniu, iar debarasoarea se achită de însărcinare cu râvnă, deoarece nu se ştia dacă nu va ajunge din nou la mâna roşcatei.

Unirea a doi tineri de sexe diferite, deşi făcută implorând binecuvântările lui Pioris şi a Armidei, se numea tot cununie, deoarece mirii erau împovăraţi cu împletituri circulare din flori pe timpul ceremoniei. Din fericire, ritualul nu era excesiv de lung, cam 36 de minute, calculând în unităţile noastre de timp, astfel încât toţi se dedară curând ospăţului şi dansului, ca şi conversaţiilor de tot felul.

– Tot aşa, la o nuntă în Mnemess – perora Our -, am făcut pariu că mănânc un porc întreg… Bag în mine ce bag, cu vin pe lângă, normal…

– Te-am rugat să n-o mai zici pe asta! – interveni Oriana, apărută de nu se ştie unde. Le faci scârbă tuturor…

Sior se apropie de Alizee:

– Îmi acorzi primul dans? Sau, mai bine, lasă… – completă, surprinzând privirea Vrăjitorului.

Elfa se plimba pe la mese, întrebând:

– Mai mâncaţi caviar?

– Nu ştim cum e… – spuseră unii.

– Greţos! Fiţe de pe pământ… – îi lămurea roşcata, luând bolurile cu preţioasele mărgele presărate cu fulgi de gheaţă.

– Ai să faci indigestie! – o avertiză Oriana.

– Eh, indigestie… Totul e treabă de dozaj… Caviar poţi mânca şi cu polonicul, dacă bei suficientă şampanie…

– Mă rog, faci ce vrei…

Pe ringul de dans, ca de obicei, Alizee şi Vrăjitorul se certau. Îngroşându-se gluma, se retraseră în palat, pentru a nu se face de mirul lumii. Curând, Sar’a’laba intră în trepidaţie, moment care coincise cu pornirea jocului de artificii. Fascinaţi de lumini, invitaţii nu sesizară cutremurul ce cuprinse clădirea, ori îl socotiră ca făcând parte din spectacol. Singură Oriana murmură:

– Ăştia nici măcar la nuntă nu se pot abţine! Literatura o faci, nu discuţi atâta despre ea! Nişte figuri…

Şi, pornind de la acest sănătos precept, vrăjitoarea începu să improvizeze:

„Cei şase aştri ai nopţii dansau deasupra Öreatului, argintând pajiştea pe care petreceau oaspeţii prinţului. Făcliile legate-n snopi pe stâlpi aruncau lumini bizare pe feţele sfiorate de vâltoarea dansului şi de arsura vinurilor vechi. Sirona îşi aminti de Fawrr şi un jungher îngheţat…”

– Hai la dans – o întrerupse prinţul Ingvar -, că deja gândeşti prostii! Sau vrei să mă omori iarăşi, ca-n Şarama?…