Inocentul – 7

.

VII.

 

– Futu-i! – obişnuia să spună Tavi, de câte ori primea o nouă misiune.

Acest obicei al său mă scotea din sărite, astfel că-l admonestam de fiecare dată:

– Eu te-am angajat ca să ucizi, nu ca să vorbeşti trivial!

Cum începui să-i reţin şi din leafă, în consonanţă cu situaţia generală din ţară, individul se corectă după o vreme, săturându-se de sancţiuni pecuniare, ca şi de asprele mele lecţii de morală. Dar, un alt neajuns apăru…

Să fii asasin şi să te îndrăgosteşti nu e chiar benefic, mai cu seamă din punct de vedere profesional. Asta o poate confirma şi Tavi care, de când s-a împătimit de nurii Irinei, începu să ucidă în dorul lelii, lăsând şi-o grămadă de indicii la locul – de fapt, locurile – faptei.

– Aşa nu mai merge! – îi reproşai. Doar te plătesc ca să faci treabă. Pricepi? Eu am nevoie de asasini, nu de poeţi! De ce nu te-ai tuns?

– Am uitat… – scânci Tavi.

– Ai uitat… – îl parodiai. La fel cum ai uitat şi cuţitul în doamna Damian! Presupun că pe mâner ai mai uitat şi-o tonă de amprente…

– Nu! Adică, nu cred… Aveam mânuşi…

– Aveai, ce-i drept! Cu mânuşi de piele în luna iulie şi cu laţele astea, probabil nici n-ai atras atenţia când ai ieşit din bloc. De ce nu-ţi iei şi-un girofar?

– Ce să fac cu el? – întrebă imbecilul îndrăgostit.

– Să ţi-l bagi în cur! – explodai. Tu eşti asasin, bă, sau papagal?

– Dar, i-am lichidat pe toţi care m-aţi trimis…

– La care, boule! I-ai lichidat tu, însă, cum ai făcut-o? Ţi-am zis să-i elimini scurt pe gemeni, şi tu i-ai tranşat de-a vomitat până şi maiorul Biriboacă de la criminalistică. Apoi, pe Ramona ţi-am zis s-o ştrangulezi, nu şi să-ţi satisfaci ulterior poftele bestiale cu ea!

– Mi-am imaginat că-i Irina… – gemu bestia.

– Bagă-ţi net şi fă-ţi laba, tâmpitule! Dacă mai lucrezi la maniera asta, e o chestiune de zile să fii prins! Să nu crezi că voi mai interveni pentru tine! Şi, la cât o să-ţi dea, poţi să-i pui cruce şi Irinei, ţi-o vor consola alţii! Clar?

– Da, boierule.

După cum aţi presupus, individul mă aprobă doar ca să scape de muştruluială, însă în săptămânile care-au urmat tot cu minţile aiurea se achită de sarcini, astfel încât devine aproape un fapt inexplicabil că nu a fost prins, măgăreaţa căzând pe-un tip, Robert, scriitoraş din urbe, care nu avea nici în mânecă nici în clin cu oribilul şir de asasinate, plus că n-o cunoştea nici pe Irina, cea care stricase totul prin simpla sa existenţă.

Tavi, în schimb, devenise într-atâta de distrat încât, mergând să ucidă o pensionară care mă insultase pe când eram copil – iar acum venise ceasul socotelilor între noi -, îi duse acesteia şi-un buchet de flori, pe care-l aranjă estetic într-o vază după ce-şi sufocă victima cu o pungă trasă pe cap şi se desfătă cu spasmele acesteia.

Îl dojenii pentru noua sa imprudenţă, florăreasa putând să-şi amintească figura lui, după care-i reprodusei întreg şirul de amatorisme pe care-l săvârşise în doar câteva luni de zile. Înciudat, Tavi începu să plângă:

– Bine că numai pe mine mă vedeţi! Alexe a tăiat pe doi la cârciumă în văzul tuturor, apoi s-a dus acasă şi s-a culcat, de l-a cules Biriboacă ca pe-un pui de găină…

– Biriboacă ca… Frumoasă exprimare! – remarcai.

– Nu le am eu pe astea! – căută individul o ieşire.

– Nu le ai, da-ţi place să trăncăneşti! Uiţi că, dacă nu te angajam eu, ai fi rămas să lucrezi ca funcţionar? Acum, ori îţi tăiau 25% din leafă, ori te disponibilizau!

Asasinul tăcu, ruşinat. Ca întotdeauna, aveam dreptate. Îi întinsei poza următoarei victime.

– Ăsta-i prof de matematică, sper că n-o să-i duci flori…

– Nu, domnule! Mă gândeam la o cravată…

– Futu-i! – mai avui puterea să rostesc.