Tenebre – 23

 

CAPITOLUL XXIII – TENEBRE CARCERALE

– Dragii mei, şi mâine este o zi!…

Cuvintele ofiţerului sperian le aduse tuturor aminte că, de la o vreme, nu se mai plăteau ceasuri suplimentare, astfel că ar fi fost un condamnabil exces de zel să se încăpăţâneze să-i smulgă mărturia lui Ingvar.

– Te mai odihneşti la carceră – îi spuse Jahmm pe ton moale -, mai meditezi, şi mâine o luăm de la-nceput… Am observat că începe să-ţi placă…

Prinţul fu mutat într-o încăpere cubică, în care pătrundea puţină lumină de la făcliile din sala de anchete. În rest, în afara zidurilor şi a uşii grele, nu se afla nimic.

– Să nu scrii porcării pe pereţi, că ai încurcat-o cu noi! – îl mai avertiză un gradat, după care trânti uşa.

Curând, orice glas se stinse şi în beciurile Sar’a’labei se lăsă o tăcere adâncă, bizară, cum ar fi afirmat o celebră scriitoare. Nimic nu poate fi mai de dorit, după o zi de anchetă, decât izolarea în tihnă, fie şi într-o carceră sordidă.

„Să stau ghemuit, cumva. Dacă mă întind pe pardoseală, s-ar putea să mă îmbolnăvesc…” – gândi prinţul, după care izbucni în râs: „Parcă mai contează dacă mă omoară ăştia sănătos sau bolnav!”. Astfel că Ingvar se tolăni pe gresie, meditând la experienţele ultimelor zile.

În mod normal, anchetele se desfăşurau fără pauză, până când se obţinea mărturisirea completă, în spiritul Dreptăţii absolute, sau, după caz, până când învinuitul rămânea fără suflare. De data aceasta, însă, atmosfera din imperiu fiind una incertă, torţionarii socotiră că nu este cazul să se obosească peste măsură, orice amânare fiind de dorit, din două motive: întâi, le rămâneau câteva ceasuri în care să petreacă în voie, apoi, fiecare mişcare a aştrilor, diurni sau nocturni, găsea o altă stare de lucruri, astfel că era dificil de anticipat ce va aduce ziua de mâine.

Profitând de această conjunctură inedită, Ingvar îşi reaminti de Sirona pe care, dintr-o dată, n-o mai găsea atât de vinovată. „Teoretic, cel puţin, ar fi trebuit să ştiu că onoarea ori buna-creştere nu sunt suficiente într-o căsnicie. Iar faptul că ea nu mi-a spus-o pe şleau poate fi socotit şi ca un semn al pudorii…”.

Încercarea menghinei avu asupra prinţului efecte nu doar în ce priveşte cele de sub pântece, descătuşându-i şi o înţelegere mai profundă a lumii. Dar, aşa cum se întâmplă de multe ori, această eliberare a minţii coincise cu întemniţarea sa trupească.

„Gândul, în schimb, poate hălădui în voie…” – îşi căută condamnatul o consolare, deşi îşi dădu seama că aceasta este una palidă. În mileniul al IV-lea înaintea erei lor, eshatologia era una destul de incertă, în condiţiile unui politeism fluctuant, bazat mai mult pe legende decât pe un solid fundament dogmatic. Totuşi, prinţul era una dintre acele firi care nu putea concepe trecerea în lumea de dincolo ca pe-o aneantizare a fiinţei, ori ca pe un fel de somn stupid în nu se ştie ce tenebre subpământene. „Ei, vom vedea! Aşa cum au văzut-o, chiar dacă nu ne-au comunicat nimic, cei de până la mine, ca şi aceia ce încă mai vieţuiesc ori urmează să vină în Cosmosul ăsta…”.

Recapitulând, Ingvar se mânie pentru prima dată în ultimele ceasuri amintindu-şi de ingratul Fawrr: „Ca prieten, putea să mă atenţioneze! Dar, a ales să-mi suplinească el neputinţele… Câtă micime! Ce josnic! Ar fi trebuit să-l ucid atunci, pe loc! Măcar, acum aş fi ştiut pentru ce rabd…”. Adunându-se, Ingvar îşi dădu seama că şi dacă prietenul său i-ar fi grăit explicit, tot ar fi respins, atunci, astfel de sfaturi, şi că probabil acela nu a dorit să-l rănească, ci doar a fost, la rându-i, victima unor imbolduri mai presus de el…

„La urma urmei, toate-s fleacuri pe lumea asta!” – îşi mai zise, după care aţipi.

Un vis scurt, dar intens, îi aminti prinţului de josnicia servitorilor. Deşi a trecut adeseori cu vederea nenumăratele lor furtişaguri şi a căutat să se comporte cu ei ca un fel de egal, atât cât era aceasta cu putinţă, şi nu precum un stăpân, ei îl trădară cu prima ocazie. Mai mult ca sigur, între timp, au furat tot ce se putea din castel. Parcă acest gând, mai mult decât oricare altul, îl făcu pe Ingvar să-şi dorească să scape din temniţă într-un fel oarecare, pentru a se putea răfui cu acei lachei netrebnici. Experienţa beciurilor Sar’a’labei îi dădu şi anumite idei noi asupra a ceea ce s-ar cuveni să le facă.

Pe când îşi aminti din nou de Sirona, de data aceasta cu mult mai multă înţelegere, prinţul fu surprins de sunetul greu al unei chei ce se rotea în broasca uşii. Curând, în cadrul acesteia apăru o siluetă care, în lumina difuză, părea a fi o femeie speriană. „Măcar de mi le-ar strivi asta!…” – îi fulgeră prinţului prin minte.

– Îmbracă-te! – îi zise vizitatoarea nocturnă, aruncându-i un pachet cu veşminte.

Prinţul se execută mecanic, nereuşind să găsească vreo explicaţie.

– Urmează-mă! – mai spuse aceea, pornind către ieşirea secretă prin care, cu ceva timp în urmă, Our şi prietenii săi pătrunseră pentru a-i elibera pe felieni.

Ingvar se supuse, neavând nimic de pierdut.

– Unde mergem? – întrebă într-un târziu.

– Eu doar te scot de aici, apoi mergi unde vrei… – primi răspunsul.

Făcliile din sala de anchetă, pe care o străbătură, îl făcură să vadă mai limpede chipul neaşteptatei vizitatoare. Era, într-adevăr, o speriană. În pofida tenului cenuşiu, tinereţea sa şi o anumită nobleţe a întregii ţinute îl impresionară pe prinţ.

– Aici ai două sute de sorieni… – îi mai spuse tânăra, întinzându-i o pungă.

Ajunşi în coridorul cu aer mult mai respirabil, aceea mai ţinu să-i spună:

– Sunt fiica generalului Sworral. Sper că nu vei uita că te-am scăpat de la execuţie!

– Nu, fireşte, cum aş putea să uit?… – bâigui Ingvar, neînţelegând motivul pentru care a fost ajutat să evadeze.

Dar, aşa cum ni se întâmplă tuturor, atunci când scapi dintr-o belea nu-ţi pui excesiv de multe întrebări, faptul ca atare fiind îndeajuns de mulţumitor. Era spre ziuă când prinţul ajunse în Magazinul de rarităţi, unde-o întâlni pe bătrâna ai cărei ochi erau, acum, unul violet, iar celălalt, oranj. Nemaivăzând-o şi-n alte dăţi, Ingvar nu se miră, profitând în schimb de ocazie pentru a-şi cumpăra o mică menghină portabilă.

Ieşit în uliţă, Ingvar îi mulţumi salvatoarei sale, iar aceasta, la rându-i, îi ură succes şi dispăru într-un gang. Asemenea oricărui om scăpat de la cazne şi supus un timp relativ îndelungat privaţiunilor, atras de firma generoasă, prinţul intră în hanul Lucrătorul ostenit pentru a se reface.

 

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Tenebre – 23

  1. Pingback: Războiul ilegal « Post nubila, Phoebus

  2. Pingback: Paolo Veronese (1528 – 1588), pictor italian « my heart to your heart

  3. Pingback: Inspirație | Per aspera ad astra

  4. Pingback: Ascensiune « Gabriela Elena

  5. Pingback: Priviti cum arata un lider PD-L - Sorin Frunzăverde intenţionează să candideze la funcţia de preşedinte PD-L si vrea sa schimbe numele partidului in Partidul Popular

  6. Pingback: Angoase « Ioan Usca

  7. Pingback: Protestele din Egipt « Supravietuitor's Blog

  8. Pingback: Despre supravieţuire « Blogul lui Teo Negură

  9. Pingback: Welcome to the Worldwide Conspiracy | Per aspera ad astra

  10. Pingback: Iertare « Cristian Dima

  11. Pingback: Ora de sport « Un blog cu năbădăi

  12. Pingback: BLOG DE BLOG – cele mai bune bloguri din 2010 « Hai ca se poate!

  13. Pingback: Clasament bloguri 2010 « Popateapa's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s