Tenebre – 27

 

CAPITOLUL XXVII – PIAŢA TEATRULUI

Mulţimi nesfârşite curgeau către Piaţa Teatrului unde, în balconul instituţiei ce dădea numele pieţii, cei mai viteji dintre revoluţionari mobilizau massele prin discursuri adecvate. Pe lângă locuitorii Öreatului, numeroşi cetăţeni sosiţi din provincie participau la entuziasmul colectiv.

– Cetăţeni, priviţi! Acest erou vine chiar acum din beciurile dictatorului, unde s-a aflat la un pas de moarte… Să-l ascultăm!

Cu aceste cuvinte îl prezentă domnul plutonier-major Vionifar Onix pe felianul Kayux care, bandajat la cap ceva mai mult decât ar fi fost necesar, porni să vorbească într-o pâlnie:

– Fraţilor, Revoluţia a învins! Suntem liberi!

– Uraaa! – scandă mulţimea.

– Armata a pactizat cu poporul!

– Armata e cu noi! Armata e cu noi! – răsună din zeci de mii de piepturi.

– Ultimele forţe fidele dictatorului…

– Huooo! Jos Sorian! Jos Sorian!

– Lăsaţi-mă să vorbesc! – strigă străveziul felian.

– Staţi, bă, să auzim ce spune! – rostiră câţiva în mulţime.

– Ultimele forţe fidele dictatorului, într-o zbatere disperată, încă aruncă cu sticle goale de pe zidurile Sar’a’labei!

– Huooo! Moarte lor! Criminalii!

– Da’ tu cine eşti, bă? – se auzi un glas din primele rânduri.

Cum Kayux rămase perplex, întrebându-se la rându-i, adeseori, lucruri similare, îi sări în ajutor domnul plutonier-major, atenţionând asupra individului indiscret:

– E de la Siguranţă! Daţi-i în cap! Omorâţi-l!…

Mulţimea, cuprinsă de entuziasm, dădu curs celor sugerate de vorbitorul de la balcon, din agentul infiltrat rămânând în scurt timp doar o grămadă amorfă. Ulterior, se află că fusese un profesor de limba şi literatura feliană, dar acest amănunt nu mai trezi interesul nimănui,

– Iată cum caută agenţii lui Sorian să ne dezbine! – îşi regăsi Kaiux tonusul. Să rămânem uniţi!…

– Unitate! Unitate!… – scandă poporul extaziat.

– De acum – continuă vorbitorul -, ne vom hotărî singuri destinele.

– Uraaa!

„Hotărâţi pe dracu’, că doar n-o să lăsăm lucrurile la voia pulimii!” – gândi generalul Sworral, aflat şi el în balcon, dar se mulţumi să zâmbească, pentru moment.

– Vom face săptămâna lucrătoare de opt zile! – se ambală felianul.

– Uraaa!

– Hai, că deja vorbeşti prostii… – îi zise Onix în surdină, cedând cuvântul generalului Sworral.

Acesta fu întâmpinat de gloate cu o anume reticenţă, ştiut fiind că fusese un apropiat al dictatorului.

– Iubiţi cetăţeni! – începu acesta. Fraţilor! Prieteni! – decise să încălzească discursul. Sunt, iată, aproape patru decenii de când răbdăm, cu toţii, capriciile unui dictator sângeros. Sub aparenţa unor reforme, acesta a umilit poporul. Ne-a repetat mereu că s-au construit case! Să locuiască el în acele case!

– Daaa! – răsunară câteva glasuri.

– A venit vremea să nu mai locuim în colibe insalubre!

„Că tare insalubră este coliba ta, îmbuibatule!” – gândi domnul Onix.

– Tiranul se laudă că a ridicat şcoli! Da, este adevărat! Şcoli în care copiii noştri trebuie să înveţe cât este el de bun şi de drept…

– Huoooo!

– A venit vremea să se predea în şcolile noastre adevărata Istorie!

– Daaa! – percutară câţiva.

„Ăsta ce mă-sa face aici, reforma învăţământului?” – medită din nou domnul Onix.

– Din aceste motive şi din încă multe altele – continuă generalul -, Armata nu-l mai susţine pe acest individ odios, alăturându-se poporului!

– Uraaa! Armata e cu noi! Armata e cu noi!…

 

În mulţime, pământenii aveau opinii diferite despre evenimente.

– Au ăştia nişte texte!… Nu-i unul mai cu carte pe planeta asta? – spuse Alizee, pe care-o cam încerca dorinţa să ia cuvântul, deşi se exprima mai bine în scris.

Vrăjitorul o contrazise, parţial:

– Acum, ce vrei? E Revoluţie, nu-i concurs literar…

Existând pericolul real ca cei doi să înceapă din nou să se certe, Oriana, vrăjitoarea cu cearcăne terifiante, punctă:

– Eu zic că şi discursurile şi scandările sunt drăguţe…

„Ar ieşi nişte editoriale mişto de aici – gândi Elfa cea roşcată da’ vopsită -, dar, dacă le scriu în Gazeta de Nord-Vest, cui i-ar păsa de planeta lu’ Peşte?”.

Our ar fi vrut să povestească încă odată cum i-a dezarmat pe grumii din beciurile Sar’a’labei, însă, deşi-i împungea în picioare pe însoţitori, niciunul nu păru dispus să-i acorde atenţie.

Din balcon, după ce marele preot al eternei Pioris rosti o rugăciune, începu să vorbească grumul Jahmm, care asigură poporul că şi Poliţia, în cea mai mare parte a sa, trecuse de partea poporului.

– Acei degeneraţi care-l mai apără pe dictator nu reprezintă Poliţia imperială! Ruşine lor!

– Ruşine! Ruşine! Ruşine! – scandă mulţimea.

– La fel – continuă Jahmm -, Sorian nu este un adevărat împărat, ci el a întinat idealurile imperialismului!

– Huooo! Jos Sorian! Jos Sorian!

– Iată, am aflat că printre noi se află, de câteva zile, prinţul Sior! Şi-n Şarama scrie că doar el este vrednic să ne conducă!…

– Uraaa! Îl vrem pe Sior, care ne-a fost dor! Îl vrem pe Sior, care ne-a fost dor!

La această scandare, Elfa cea roşcată tresări, părându-i-se cunoscută construcţia frazei. Într-adevăr, o zări în mulţime şi pe Migreta, care flutura isterizată un steguleţ.

„Uite poeta! Şi ăştia repetă după toantă! Planetă de cretini… Bine le-a făcut Sorian!”.

În balcon, gloobusul avocat al apărării (din oficiu) şopti ceva celorlalţi, fiind lăsat în final să se adreseze mulţimii:

– Cetăţeni! Acum un sfert de ceas, Judecătoria a aprobat înfiinţarea Casei de Comerţ Exterior!

„Şi ce pula mea mă priveşte asta pe mine?” – se întrebă aproape fiecare revoluţionar din piaţă, dar, dat fiind aerul entuziast al vorbitorului, şi această aserţiune smulse, după câteva momente de tăcere penibilă, obişnuitul:

– Uraaa!

După ce se constitui, în balconul teatrului, Frontul Salvării Imperiale şi se anunţă că Siguranţa a fost desfiinţată, fiind înlocuită de revoluţionarul SII (Serviciul Imperial de Informaţii), pentru destinderea atmosferei, Fawrr fu invitat să cânte Imnul Revoluţiei, în fapt o melodie populară veche, pentru care se încropise un text care să se potrivească cât de cât. Mulţi au presupus-o drept autoare pe Alizee, dar nu există certitudini în acest sens. Pe când mulţimea ovaţiona, vrăjită de arta inegalabilă a interpretului, în piaţă sosi un sperian negru la faţă şi cu ochii injectaţi, strigând din toţi rărunchii:

– Fraţilor! Dictatorul arde arhivele, ca să-şi ascundă crimele! Priviţi, iese fum pe toate coşurile Sar’a’labei!…

Vestea căzu ca un trăsnet, mai cu seamă aproape nimeni nu-i pricepea semnificaţia.

„Sper că ăsta nu-i tâmpit – gândi Sworral – şi că deja a ars ce trebuia să ardă!”.

– Să mergem la palat! – strigă Kayux.

– La palat! La palat! – preluă mulţimea îndemnul, începând să se organizeze în coloană.

Ca un semn divin, cei doi aştri ai zilei străluceau aliniaţi deasupra Sar’a’labei.

 

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Tenebre – 27

  1. Pingback: Louis Icart (1888-1950), desenator si grafician francez « my heart to your heart

  2. Pingback: Când este timpul miracolelor? « Gabriela Elena

  3. Pingback: Ping, ping, ping… « Link-Ping

  4. Pingback: Ultimii oameni liberi « Post nubila, Phoebus

  5. Pingback: Cairo « Ioan Usca

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s